Opera literară și eseistică a lui Mario Vargas Llosa, care a murit duminică la Lima, la vârsta de 89 de ani, nu are egal în literatura spaniolă din ultimul secol. Cititorii acestui ziar au știut acest lucru timp de decenii, deoarece în el a scris, din 1990 până în 2023, atât articolele sale de opinie despre actualitate, cât și critica sa literară. Curiozitatea intelectuală insațiabilă a lui Vargas Llosa și nevoia de a se implica în dezbaterile epocii sale l-au făcut să fie pentru public mult mai mult decât un autor de romane. În articolele sale bilunare din acest ziar, el a transmis opinii radical independente și adesea foarte apropiate de actualitate. Cititorul care poate se aștepta la solemnitate și barocism din partea unui laureat al Premiului Nobel a găsit observații expuse într-un mod simplu, onest și respectuos. La fel cum putea dedica un articol explicării fascinației sale pentru o povestire de Faulkner, în paginile acestui ziar Vargas Llosa a elogiat lideri politici pe placul său, a anunțat cu cine va vota, a scris un pledoarie în favoarea legalizării drogurilor și apeluri la înțelegere între marile partide în fața extremelor. Sub conceptul de «a vota greșit», care i-a iritat pe unii, a criticat fără complexe orice opțiune politică care, în opinia sa, reprezenta un pericol pentru democrație, de la Donald Trump la stânga peruviană. «Pentru a putea scrie romane, am avut întotdeauna nevoie să am un picior în actualitate», a spus el când a renunțat la editorialismul din presă. Adio său de la cititorii paginii sale obișnuite, cu puțin mai mult de un an în urmă, a avut eleganța de a prefera finalul ales finalului impus de moarte. Recunoștința Джерело новини și a cititorilor săi pentru acest imens aliment intelectual de trei decenii este infinită. Mario Vargas Llosa a obținut toate premiile posibile și a trăit chiar privilegiul ca Premiul Nobel să pară aproape o evidență pentru imensa majoritate a cititorilor săi: «Dar nu-l avea deja?», a fost comentariul aproape unanim al celor care i-au urmărit traiectoria extraordinară de când «Orașul și câinii» (1962) l-a consacrat instantaneu ca romancier captivat de putere, enigmele și abuzurile sale, care a produs capodopere precum «Conversație la Catedrală» și «Sărbătoarea Țapului». Inventarul romanelor sale ar eclipsa totuși voracitatea neîngrădită a unui eseist pasionat, într-o interogație perpetuă asupra lumii. La 54 de ani, a decis să-și folosească autoritatea și statura deja mondială pentru a se implica politic în țara sa. Într-un episod care i-a făcut pe mulți să se teamă pentru traiectoria sa literară, în 1990 a candidat la președinția Peruului. A pierdut în fața viitorului autocrat Alberto Fujimori. Paradoxul definitiv al geniului rezidă în faptul că romanele sale traversau terenul libertății morale și ambiția atotcuprinzătoare a contradicțiilor noastre — mulți l-au identificat aici ca pe un romancier de stânga —, în timp ce eseul său de analiză politică și intervenția sa publică l-au situat mai degrabă în zonele temperate ale conservatorismului liberal (și moralmente progresist). Ceea ce nu i-a lipsit niciodată a fost lașitatea sau lipsa de curaj atunci când a fost vorba de a acționa ca intelectual în societatea timpului său: s-a separat de castrismul Revoluției cubaneze la sfârșitul anilor șaizeci, când majoritatea intelectualilor au rămas fideli unei utopii obstrucționate, și a menținut o independență de criterii la adăpost de orice provocare civilă și socială. A fi de acord cu Vargas Llosa nu era obligatoriu: a-i citi opiniile, tribunele, romanele, da, este.