Săptămâna trecută, am avut o conversație cu fizioterapeutul meu care încă îmi bântuie mintea.

Mi-a menționat că una dintre pacientele sale era romancieră. «Cum o cheamă?», am întrebat, fără să pot reprima curiozitatea breslei. «Nu știu numele de familie», a răspuns, apoi mi-a spus că soțul ei primise cadou o carte de-ale cărora se vând mult. Nici nu-și amintea numele autorului: «Lucrurile care nu sunt importante le uit».

A fost ceva în felul ei de a se referi la acele lucruri «neimportante» — pe care apoi am înțeles că includ teatrul, muzica sau orice chestiune care scapă de plata ipotecii sau de fișele medicale — care m-a lăsat descumpănită. Și nu, nu este vorba despre vechea dispută dintre științe și litere. Acest dispreț pentru materia narativă, sau mai bine zis, această neînțelegere a relevanței poveștilor, poate avea consecințe fatale. Corpul este mai puțin capabil să funcționeze fără o narațiune decât fără proteine. De ce mă trezesc dimineața, de ce fac asta, cumpăr asta, interacționez cu aceștia, votez pentru aceia? Fără un minim ghid care să ne structureze viața de zi cu zi, suntem pierduți. Știm asta cel puțin de la Paul Ricoeur: psihicul nostru este narativ. A nara, a ne nara, este esențial pentru a ne orienta acțiunea și a ne situa în timp. Atât de esențial încât, la fel ca în cazul lipsei de nutrienți, dacă nu avem o narațiune bună la îndemână — una care să fie hrănitoare și benefică pentru noi — ne vom umple cu ceea ce există. Un exemplu revelator al acestui fenomen îl găsim în *Cel mai bun dintre lumile imposibile*, de Gabriel Ventura, unde sunt detaliate detaliile unei mișcări cunoscute sub numele de *reality shifting*. Shifterii, așa cum se autointitulează, practică o strategie care a devenit la modă în timpul pandemiei și care constă într-un fel de meditație în care subiectul se scufundă ore întregi în lumi ficționale pentru a o povesti apoi, desigur, pe TikTok sau pe un site similar. Dorința de evadare atunci când ceea ce te înconjoară este insuportabil nu este nimic nou, dar faptul că fuga are loc în scenarii construite de cultura de masă, de la HBO la Amazon Prime, trecând prin scenariile PlayStation sau Nintendo, este, cel puțin, neliniștitor. Cum este posibil să fim atât de goi încât nici în vise să nu fim capabili să ne inventăm propria lume?

Potrivit naratologului și analistului social francez Christian Salmon — nu uitați să-i citiți *Storytelling* — de mai bine de un secol se produce o diminuare a capacității noastre de a spune povești. Golirea noastră narativă ar fi început cu Primul Război Mondial, s-ar fi aprofundat în Al Doilea și ar fi pe cale să se finalizeze în zilele noastre. Propaganda de război și dizolvarea dimensiunii temporale a evenimentelor ar fi fost cheile acestei distrugeri, care ajunge la paroxism cu storytelling-ul, utilizarea narațiunii în scopuri comerciale. Această tehnică, care constă în construirea de «mici narațiuni [stories] exemplificatoare», a fost folosită de la publicitate și politică până la marii producători de narațiuni, precum Disney sau Netflix. Obiectivul său, susține Salmon, este de a se adresa emoțiilor pentru a ne face să ne adaptăm la anumite comportamente, în loc să propună mituri interpretabile care să hrănească imaginația, așa cum ar face «marile narațiuni», începând cu Homer.

Psihanalista și scriitoarea Lola López Mondéjar aprofundează analiza acestei probleme în eseul său magnific *Sin relato* (Fără narațiune). Pentru autoare, triumful lumii digitalizate produce un individ incapabil să se explice pe sine. Suntem, sau mai bine zis, am devenit «indivizi goi». Mondéjar ilustrează această idee cu cazul unuia dintre pacienții săi, o tânără doctoriță afectată de suferință emoțională, care i-a stârnit interesul deoarece, dacă pe de o parte era capabilă să spună tot ce făcea (sală de sport, cursuri, călătorii), pe de altă parte părea incapabilă să coreleze evenimentele cu emoțiile sale. Poveștile sale nu aveau un de ce și un pentru ce; nu exista în ele intrigă sau argument, adică nu nara, nu informa. S-ar părea, adaugă psihanalista, că tânăra aștepta ca cineva să dea un sens poveștii sale.

Mondéjar propune ca această golire să sfârșească prin a atrofia nu numai capacitatea de a ne înțelege pe noi înșine, ci și facultatea noastră de gândire: fiind incapabili să transformăm ceea ce se întâmplă într-o experiență subiectivă și comunicabilă, am deveni acritici. Ceva similar propunea Salmon: «Poveștile (stories) au devenit atât de convingătoare încât amenință să înlocuiască faptele și argumentele raționale».

Ștergerea imaginației, acea «conversie a conștiinței într-un meniu Netflix», în cuvintele lui Ventura, ar sfârși prin a ne incapacita pentru ceva la fel de «neimportant» ca raționamentul, sau pentru cerința, de exemplu, de dovezi fiabile înainte de a adera la orice teorie. Dacă deriva continuă, nu vă mirați dacă mâine, sau chiar în această după-amiază, vine un domn și ne spune că vacile zboară și ajungem să-l credem. Pilar Fraile este scriitoare. Ultima sa carte este *Especie* (Bartleby Editores).