Mulți ani am visat sicrie.

Mulți ani am visat sicrie. Acest coșmar, în ciuda variațiilor, urma o schemă previzibilă. Eram liniștită acasă, în siguranță, când, dintr-odată, din cele mai neașteptate locuri ale acestui peisaj familiar, începeau să apară sicrie. Așa că deschideam un sertar în căutarea unei lingurițe pentru cafea și dădeam peste o căptușeală inconfundabilă din satin. Ridicând patul, vedeam un capac de pin. Mă duceam la baie, iar coridorul se dovedea a fi plin de sicrie, transformându-se într-o sală pentru priveghi. În nedumerire și, mai ales, cu anxietate, repetam: „Dar ăsta e coridorul meu. Asta e casa mea”. Din acel coșmar repetitiv rămânea, rămâne, o senzație sufocantă de a nu vrea să mă uit. Mă străduiam din răsputeri să închid repede sertarul, patul, să ocolesc sala improvizată. Coșmarul nu era atât sicriul, cât efortul incredibil pe care îl depuneam pentru a-mi abate privirea. Era oare teama de moarte? Posibil. Cu timpul, i-am povestit despre acest vis unui prieten psiholog. El a spus că sicriul trebuie să fie neapărat o metaforă. Dar nu a morții, e prea evident. A altceva.

Cel mai interesant este întotdeauna acel „altceva” la care nu ajungem.

Cel mai interesant este întotdeauna acel „altceva” la care nu ajungem. De aceea trăim printre metafore, care presupun, așa cum indică propria lor etimologie, un transfer. În cartea „Această chestie a întunericului”, un eseu obligatoriu de citit de Mar García Puig, care m-a însoțit în ultimele zile, scriitoarea povestește că „pronunțăm o metaforă la fiecare douăzeci și cinci de cuvinte. Sau, ceea ce este același lucru, aproximativ șase metafore pe minut (…). Metaforele, ca și universul, tind spre infinit”. Cartea ei nu este despre acest trop, ci despre modul în care locuirea într-o metaforă greșită ne face să ocupăm o lume mai restrânsă și mai întunecată. Citind-o, m-am întors la sicriele mele, dar și la temerile mele din copilărie, pentru că García Puig dedică câteva pagini caselor bântuite. Cel mai mult ne sperie la ele faptul că odată au fost case, adică focare, sau au fost construite cu acest scop, dar familiarul s-a întors pe dos. Întotdeauna m-a deranjat faptul că una dintre cele mai cunoscute case bântuite, cea pe care a inventat-o Dickens în „Marile speranțe”, se numea tocmai „Satis House”. În limba engleză, cuvântul „sadness” (tristețe) provine din rădăcina latină satis și înseamnă plinătate, sațietate, ceea ce este suficient, ajunge. Ca și cum a fi trist ar însemna a avea – a reține – prea mult în interior.

Bănuiesc că nu fantomele, ci acel altceva, certitudinea că timpul și râurile nu curg înapoi, sperie cu adevărat. Jacques Derrida susținea că trebuie să învățăm să trăim printre fantome, pentru că numai așa putem face absentul prezent, dar eu întotdeauna m-am temut de ele, de fantome. Sunt ca sicriele. Metafore a ceva altceva, pe care nu-l putem vedea. Din acest motiv, nu am fost niciodată o fană a filmelor de groază. Abia am vizionat clasicele și asta din obligație. Cu toate acestea, îmi dau seama că cele două filme care mă sperie cel mai mult sunt înfricoșătoare doar pentru mine, și nu este vorba de „Strălucirea” sau „Exorcistul”, și nici măcar de „Omen”. În primul dintre ele, „Povestea unei fantome”, un bărbat care tocmai a murit se întoarce acasă sub forma unei fantome acoperite cu un cearșaf alb. Închis în invizibilitatea sa, el devine martor la modul în care dispare încet atât viața pe care o cunoștea, cât și femeia pe care încă o iubește. Al doilea dintre ele este, chiar cu riscul de a părea ridicolă, Casper. În această fantomă prietenoasă și binevoitoare, în acest copil, mort prematur de pneumonie, care a rămas pe pământ pentru a-și însoți tatăl, cuibărea, cuibărește, o tristețe inexplicabilă, eternă. L-am revăzut recent și am înțeles cu uimire, după atâția ani, că ceea ce mă speria la această poveste era cât de incredibil de aproape mă simțeam, la unsprezece ani, de copilul mort. Dar, ca întotdeauna, întârziem, inclusiv la propriile noastre temeri. Și bănuiesc că nu fantomele, ci acel altceva, certitudinea că timpul și râurile nu curg înapoi, sperie cu adevărat.

Ceva din asta, din conștientizarea tardivă a importantului, am găsit în paginile altei cărți, care m-a însoțit și ea în aceste zile: „Dincolo de frică” de Marta Orriols, care portretizează un personaj de neuitat, Joana, un restaurator de opere de artă de la MNAC, care, la mijlocul vieții, încearcă să se împace cu toți acei oameni care nu va mai ajunge să fie. Scriitoarea a povestit într-un interviu că a vrut să scrie un roman de dragoste, iar a ajuns să scrie despre frică. Nu încetează să fie minunat modul în care poveștile altora ne găsesc, se leagă de propria noastră, și așa am rămas blocată deja la prima pagină, unde Orriols citează o frază de Agnes Varda, care dă tonul acestui roman magnific: „Amintirea fericirii, mai poate fi încă fericire?”. Atunci mă întreb dacă amintirea fricii mai rămâne frică, dacă reușim să ne agățăm de ceea ce locuiește dincolo, pentru a exprima în cuvinte locurile noastre întunecate.

Vorbim așa cum trăim, presupun că același lucru se întâmplă și cu visele, cu coșmarurile: trăim așa cum visăm. Așa că nu am altă opțiune decât să învăț să trăiesc printre sicriele care nu sunt sicrie, pentru a vedea ce conțin. Poate, îmi spun, nu mai mult – și nici mai puțin – decât acea groază atavică de a fi acasă – încă o metaforă – și de a nu putea deschide un sertar, un dulap, temându-ne că acolo cuibărește ceva ce nici măcar nu putem numi. Albert Camus spunea că singura problemă filosofică cu adevărat serioasă este sinuciderea. Pentru prima dată nu sunt de acord cu el. În opinia mea, este frica, pentru că ea, ca apa, ia forma a ceea ce o conține, a ceea ce iubim.

Laura Ferrero este scriitoare și scenaristă. Ultima sa carte este „Astronauții” (Alfaguara), iar ultimul său film este „Dragoste” de Isabel Coixet.