Acum suntem martorii pasivi ai progresului accelerat al inumanității

Acum suntem martorii pasivi ai progresului accelerat al inumanității în lume și ai euforiei obscene a celor care o fac posibilă, profită de ea sau pur și simplu celebrează triumful ei ca pe o răzbunare împotriva unui adversar derizoriu și dispersat: cei „woke”, „feminazis”, transsexualii, fanaticii limbajului incluziv, ai empatiei și ai bunătății excesive, cei plictisitori cu schimbările climatice, asupritorii care nu mai permit glume despre negri, homosexuali și șchiopi și care vor să interzică vânătoarea și coridele și chiar spun că animalele suferă și pot avea drepturi. Cu pasivitate, în confortul nostru, am contemplat deja acum trei ani cum o țară mică era invadată de una gigantică. Poporul ucrainean a oprit și a respins o invazie pe care toată lumea o considera victorioasă dinainte și aceasta a fost o scânteie de speranță pentru o vreme. Dar realitatea distrugerii și a morții și a forței brute a unei țări imense condusă de gangsteri au impus curând o monotonie a ororii care a amorțit atenția și, de asemenea, sentimentul de solidaritate și indignare.

Privind retrospectiv

Privind retrospectiv, această condiție de martori neputincioși și copleșiți de inimaginabil a început cu mult înainte, chiar la începutul acestui secol sumbru, cu atacul asupra Turnurilor Gemene și cu cele două invazii răzbunătoare ale Afganistanului și Irakului, în acele războaie cu nume metafizic —„Războiul împotriva terorii”, nici măcar împotriva terorismului: terorismul, în sens strict, este o activitate politică criminală care poate fi combătută de poliție și de judecători, așa cum noi, spaniolii, știm foarte bine. Terroarea, cu majusculă, se află între abstracție pură și fantezia apocaliptică. În prezentul nostru dureros, nu există diplomat sau comentator politic care să nu deplângă pierderea unei ordini internaționale care nu este guvernată de forță, ci „bazată pe reguli”, dar ar fi bine să ne amintim că, în 2001 și 2003, Statele Unite au invadat una după alta două țări de la care nu primiseră nicio agresiune și care nu constituiau un pericol pentru nimeni, cu excepția locuitorilor lor nefericiți, ale căror vieți nu se poate spune că s-au îmbunătățit sub dominația imperială a eliberatorilor lor.

Ne este dat să fim martori neputincioși

Ne este dat să fim martori neputincioși ai inumanității, dar și ai ipocriziei și ai standardelor duble. Călăii mascați și pe motociclete ai Hamas, înarmați cu puștile lor de asalt și cu telefoanele mobile cu care își înregistrau propriile crime, au comis la 7 octombrie 2023 un masacru a 1.200 de nevinovați și au existat persoane și organizații presupuse progresiste care au evitat să condamne această grozăvie, chiar au calificat-o drept un act de rezistență legitimă. Dar Israelul a demarat imediat după aceea o răzbunare exterminatoare împotriva unei întregi populații care durează deja de un an și jumătate și majoritatea guvernelor occidentale și a purtătorilor de cuvânt și a comentatorilor de dreapta au păstrat fie o altă tăcere atentă, fie au sprijinit explicit masacrul. Bombele care distrug școli și spitale în Gaza și schijele cu care sunt doborâți femei și copii sunt furnizate guvernului supremațist al Israelului de către respectabilele democrații occidentale, inclusiv cele europene, mai ales Germania, unde, în plus, orice critică la adresa Israelului riscă să cadă sub incidența infracțiunii de antisemitism.

Din moment ce suntem martori forțați și neputincioși

Din moment ce suntem martori forțați și neputincioși, cel puțin ne revine responsabilitatea de a privi totul cu ochii deschiși, fără ca scandalul unor forme de barbarie să ne orbească asupra altora. Unul dintre acești observatori incoruptibili de care este atâta nevoie acum este Pankaj Mishra, al cărui ultimă carte, „Lumea după Gaza”, tocmai a fost publicată în spaniolă de Galaxia Gutenberg. Mishra scrie o proză clară și vehementă și are aviditatea de a ști și simțul rigorii reporterilor internaționali care au văzut cu ochii lor dezastrele lumii și, de asemenea, varietatea bogată a culturilor și a vieților. Născut în India în deceniile de după independență, privirea sa periferică îi permite o acuitate detașată asupra viziunii pe care principalele țări occidentale o au asupra lor însele, obișnuite să exercite o hegemonie indiscutabilă asupra restului lumii și să ascundă un trecut de violență și rapacitate colonialistă sub strălucirea valorilor democratice pe care le proclamă: acea „civilizație occidentală” pe care Beniamin Netanyahu spune că o apără cu lovituri de epurare etnică.

Ipocrizia este la fel de scandaloasă ca și cruzimea

Ipocrizia este la fel de scandaloasă ca și cruzimea și acționează ca aliată a acesteia. Republica Federală Germania, de la fondarea sa, își amintește Mishra, a redus la minimum persecuția naziștilor și a facilitat accesul multora dintre ei la funcții importante în administrație și în guvern, dar sprijinul său economic și militar pentru Israel i-a servit drept alibi împotriva oricărei acuzații de complicitate cu făptuitorii Shoah-ului. Foștii aliați în al Doilea Război Mondial se ung cu meritul de a fi învins nazismul, dar niciunul dintre ei, nici Statele Unite, nici Regatul Unit, nu a vrut să primească decât un număr mic de evrei fugari, în ciuda dovezilor persecuției naziste și a veștilor care au sosit despre lagărele de exterminare. În anii de după război, tăcerea și indiferența față de ceea ce se întâmplase în ele s-a extins și la Israel, unde domnea o etică și o estetică de vigoare fizică și energie de pionieri în care exista mai mult dispreț decât compasiune față de victime.

Pankaj Mishra este una dintre acele persoane

Pankaj Mishra este una dintre acele persoane care i-au descoperit în tinerețe pe Primo Levi, Jean Améry și Hannah Arendt și au rămas marcate de luciditatea arzătoare a acelor evrei care, prin suferința extremă și voința de a atesta și a înțelege, ne-au lăsat o viziune incoruptibilă asupra naturii umane, dezolată și, în același timp, plină de speranță. Ei înșiși sunt dovada a ceea ce este mai bun în ființa umană și, în același timp, ne avertizează asupra ferocității care poate locui în semenii noștri și în fiecare dintre noi, dacă pasiunile ideologice sau naționale distrug firele fragile ale conviețuirii și ne duc să-i vedem pe alții ca pe niște ființe inferioare care merită să fie supuse sau eliminate. Levi, Arendt și Améry erau evrei secularizați, bine integrați în societățile pe care le considerau ale lor, prin limbă și cultură: nimic din toate acestea nu i-a salvat de a fi persecutați și destinați morții doar pentru că erau evrei. Levi și Améry, mai mult decât Arendt, au privit cu speranță crearea Israelului, dar foarte curând, ca mulți alți evrei, în diaspora și în țara nou-fondată, au avertizat asupra pericolului unui naționalism militarist, rasist în disprețul său față de populația arabă și chiar față de evreii care emigrau în Israel din țări musulmane, oameni cu pielea mai închisă la culoare decât așkenazii de origine europeană. Și pe toți aceștia, victime ale nazismului, îi îngrijora modul în care memoria Holocaustului, ignorată atât de mult timp de primii lideri ai țării, se transforma treptat într-o invocare a victimizării permanente pentru a legitima orice crimă, orice abuz, orice agresiune pe care puterile israeliene le-ar comite împotriva populației palestiniene.

Într-una dintre cele mai înfricoșătoare și necesare cărți

Într-una dintre cele mai înfricoșătoare și necesare cărți pe care le-am citit în viața mea, „Dincolo de vină și ispășire”, Jean Améry povestește că, la prima lovitură pe care o primește cineva supus torturii, își pierde pentru totdeauna încrederea în condiția umană. Cu puțin timp înainte de a-și lua viața, povestește Mishra, a citit mărturii ale prizonierilor palestinieni torturați în închisorile israeliene. S-a simțit atunci mai străin și mai exclus ca niciodată, pentru că patria sa nu putea fi cea a torționarilor.