În câteva cuvinte
Noul album „Mayhem” marchează o revenire la rădăcinile dance ale lui Lady Gaga, oferind un amestec vibrant de ritmuri disco și refrene captivante. Deși albumul este în general reușit, baladele de la final ar putea fi considerate mai puțin inspirate.
Când Lady Gaga și-a lansat primul album, The Fame (2008), avea 22 de ani.
Apariția sa impresionantă cu hituri precum „Poker Face” și „Paparazzi” și discursul său curajos aminteau în mare măsură de ceea ce a reprezentat Madonna în anii optzeci. Gaga s-a autoproclamat Mama Monstru, o figură extravagantă și seducătoare care revendica mândria celor diferiți și sprijinul pentru comunitățile LGTBIQ+. Mulți adolescenți au îmbrățișat mesajul său incluziv pe ritmuri dance și astăzi, la 17 ani distanță, poate că i-a ajutat să-și înțeleagă mai bine condiția și, mai ales, să aibă instrumente de apărare într-o lume mai ostilă decât acum câțiva ani față de colectivele minoritare. Gaga lansează acum „Mayhem”, un album dance care o readuce pe ringul de dans pe acea regină a cluburilor mai pline de transpirație și toleranță.
În 2011, Gaga a devenit o stea pop planetară cu albumul „Born This Way”
și, în loc să-și atenueze mesajul, l-a accentuat atât de mult încât concertele sale s-au transformat în cel mai sigur spațiu pentru oricine nu se încadra în normă (dar și aceștia erau bineveniți). Lady Gaga are astăzi 38 de ani și, în dorința ei de a nu perpetua formule și stări de spirit, pe parcurs a devenit o actriță (mai mult sau mai puțin) competentă, o cântăreață convingătoare de clasice jazz (cu memorabilul Tony Bennett), o amatoare de aventuri care nu ies întotdeauna bine (albumul nefericit care a însoțit „Joker: Folie à Deux”) și o parteneră perfectă atât pentru veteranii rock (duetul ei cu Mick Jagger în „Sweet Sounds of Heaven”, de pe ultimul album al Rolling Stones) sau cu colegi de generație precum Bruno Mars, cu care împarte mega-succesul ultimelor luni, „Die With A Smile”.
Și ajungem în 2025, cu primul album strict pop al artistei newyorkeze în cinci ani (Chromatica datează din pandemicul 2020).
Cu „Mayhem”, Gaga vrea să revină la rolul de ghid al „Little Monsters” (Micuții monștri), așa cum se numesc fanii ei, poate puțin mai mari acum, dar cu siguranță la fel de tulburați de ceea ce se întâmplă în unele părți ale lumii, unde se încăpățânează să se întoarcă la vremurile lui el (mai ales el) și ea. De la început totul sună ca Gaga clasică: piese dance saturate de bass, aranjamente baroc și refrene pentru a te dezlănțui pe ringul de dans. În această linie se încadrează melodii precum „Disease”, „Abracadabra” sau „Perfect Celebrity”, unde artista își face autocritica ca un figurant în plus în cultura succesului. „Sunt făcută din plastic ca o păpușă umană. / Mă împingi și mă tragi, nu mă doare nimic”, cântă ea.
Muzica retro cu profil disco apare în „Vanish Into You”, în linia lui Dua Lipa;
ceva mai experimentală este „Killah”, care, dacă nu este un omagiu adus lui David Bowie, pare să fie; ne întoarcem la Chic cu irezistibila „Zombieboy”; „LoveDrug” sună ca ceea ce înregistra Katy Perry când era cool, iar „Shadow Of A Man” amintește de Daft Punk/Michael Jackson de pe „Dangerous”. Sunt referințe care nu diminuează personalitatea lui „Mayhem”, cu vocea puternică a protagonistei în prim-plan și versuri nerușinate care par să provină de la acea Gaga care mergea la un eveniment într-un ou gigant sau îmbrăcată cu o rochie din felii de carne.
Producătorul, Andrew Watt (responsabil pentru ultimele lucrări ale Rolling Stones, Pearl Jam, dar care a lucrat și cu Justin Bieber), aduce ordine în muzicile mai pestrițe și lustruiește piesele mai disco.
Albumul ajunge să fie un potop de refrene bune de dansat, tulburat doar în segmentul final de balade configurate doar pentru propria sa strălucire vocală. Dacă ar fi scos ultimele trei piese (duetul cu Bruno Mars printre ele), ar fi rămas un album de 11 cântece mai coerent și mai plăcut.
