Uneori, un singur cuvânt poate schimba totul. Poate inspira și da aripi, dar și răni și distruge. Frazele negative se înfig adânc în memorie, lăsând o urmă dureroasă de-a lungul anilor. O remarcă amară poate sparge o prietenie sau îngheța un sentiment care tocmai începea să apară. De aceea, ostilitatea și răutatea devin adesea cauza pierderii multor relații bune.

Oamenii, generațiile, chiar și țările întregi, par să se îndepărteze din ce în ce mai mult unii de alții, devenind singuratici și irascibili. Distanțele cresc, iar noi uităm cum să vorbim limbajul apropierii, al blândeții și al înțelegerii. Imaginea războiului pătrunde tot mai adânc în gândirea noastră, colorând situațiile de zi cu zi în tonuri agresive. Începem să percepem totul prin prisma luptei, unde dragostea este o cucerire, iar succesul necesită victoria asupra inamicului. Chiar și în domenii care anterior erau considerate pașnice, cum ar fi cultura, există o luptă constantă.

Adesea, ne comportăm ca și cum comunicarea s-ar reduce la rivalitate și provocări. Georges Lakoff și Mark Johnson în lucrarea lor „Metaforele prin care trăim” analizează modul în care folosim limbajul războiului în viața de zi cu zi. Vorbim despre discuție ca despre o bătălie, unde atacăm punctele slabe din argumentele oponentului, ne apărăm pozițiile și ne străduim să distrugem argumentarea celeilalte părți. Folosim chiar și expresii precum: „Nu ești de acord? Foc!”. Această metaforă invizibilă ne împiedică să vedem alte posibilități. Lakoff și Johnson sugerează să ne imaginăm o cultură unde, în loc de victorie sau înfrângere, atac sau apărare, ar exista dansul. Participanții ar fi dansatori, iar acțiunile și conversațiile noastre ar aspira la eleganță, echilibru și frumusețe estetică.

Adesea, subestimăm metaforele, considerându-le doar un dispozitiv literar. De fapt, ele pătrund viața noastră de zi cu zi, modelând percepția lumii, opiniile noastre și relațiile cu ceilalți. Cuvântul „cuvânt” provine din grecescul „parabolé”, care înseamnă „comparație”. Strămoșii noștri, când învățau să vorbească și încă nu știau cum să numească lucrurile, căutau asemănări, așa cum fac copiii. De aceea, în vocabularul nostru obișnuit există atât de multe comparații mascate.

Când ascultăm discursuri politice, acordăm atenție conținutului, fără a acorda atenția cuvenită metaforelor și trucurilor. Aceste ornamente aparente formează cadrul gândirii și justifică strategiile. Într-o epocă a mesajelor emoționale, totul este descris ca o bătălie, dar cei care susțin cu adevărat războiul sau distrugerea nu le numesc, ascunzându-se în spatele unor imagini precum „puritate”, „securitate” sau „pacificare”. Un alt exemplu revelator este metafora bolii. Numirea „cancer” a ideilor inamicului nu înseamnă doar ineficiența sau greșeala lor, ci și faptul că sunt fatale, necesitând îndepărtarea imediată. Amenințarea tumorii justifică suferința pe care o poate provoca operația. Cei care propun măsuri de dialog contribuie prin lașitatea lor la creșterea răului.

La rândul său, așa cum s-a analizat deja, transferăm limbajul războiului în vocabularul cancerului. „Metafora militară a apărut în medicină în jurul anului 1880, când boala a fost identificată cu o „invazie”. Tratamentul are și gustul armatei. Chimioterapia este un război chimic. Nu există niciun medic, niciun pacient atent care să nu fie versat în această terminologie militară”. Asemănarea bătăliei încearcă să mobilizeze: există o recompensă pentru luptătorul care se agață de viață. Fără îndoială, curajul ajută la a face față vieții de zi cu zi, dar succesul tratamentului depinde în primul rând de diagnosticarea în timp util, de investiția resurselor în sănătate și cercetare, de resurse și de echipa medicală. În cele din urmă, aceste fraze bine intenționate pot deveni o povară, învinovățind bolnavul pentru presupusa sa înfrângere. De la origini, medicina a parcurs un drum lung pentru a elibera pacientul de responsabilitatea pentru boala sa. Acum mai bine de 20 de secole, a rezumat această atitudine de înțelegere și umanistă într-o maximă: „Nici rușine, nici vinovăție”. În ceea ce privește sănătatea, nu există învingători și învinși.

Într-o poveste, doi pești mici întâlnesc un pește bătrân care salută amabil: „Bună ziua, copii. Cum este apa?” „Bună ziua. O dimineață minunată”, răspund tinerii. Ei continuă să înoate o vreme și, în curând, unul dintre ei se uită la celălalt și întreabă: „Ce naiba este apa?” Adesea, cel mai apropiat și esențial lucru este cel mai greu de văzut și cel mai greu de explicat, precum apa în care trăiau peștii din fabulă. Noi, scăldați în limbaj, nu suntem conștienți de importanța sa: respirăm.

Elocința contează, ea infectează cu emoții. Există un univers verbal care ne inundă mințile și ne condiționează percepția. Frazele făcute, expresiile învățate, semantica pe care o răspândesc liderii, cultura sau mass-media, ne definesc realitățile de zi cu zi, ne modelează viziunea și desenează o imagine a cauzalității. De aceea, folosirea unor metafore noi poate crea o nouă înțelegere și, în consecință, lumi noi. Avem puterea necunoscută de a vedea viața prin metafore alternative. Acolo unde cheamă la războaie și tranșee de idei, am putea, de exemplu, convoca imaginea dansului. Conversația ar fi ca și cum am ieși pe ringul de dans și am repeta o serie de piruete subtile și partajate. Dansăm împreună dacă suntem dispuși să ținem pasul cu cel care vorbește cu noi, la ton și în echilibru. Am putea renunța la logica algoritmului nostru diviziv pentru a îmbrățișa logica ritmului; nu ne înarma, ci ține pasul; în loc de arme - armonii.

Irene Vallejo este filolog și scriitor, laureat al Premiului Național de Eseu 2020 pentru cartea „Infinitul într-o trestie”.