Muzica de jazz a lui Bill Evans, adesea descrisă ca o atingere de catifea în noapte, evocă o senzație de abandon delicat și intimitate spirituală. Fiecare ascultare pare o nouă descoperire, notele sale luminoase și dulce strălucitoare neobosite, păstrându-și prospețimea.

Această frumusețe hipnotică contrastează puternic cu destinul tragic al pianistului, a cărui contribuție colosală la jazz nu a fost pe deplin recunoscută de memoria colectivă. Deși numele său rezonează puternic printre melomanii rafinați, el rămâne într-un oarecare ostracism în rândul publicului larg, care, deși pretinde gust pentru muzică, rareori aprofundează în complexitatea și referințele alternative ale genului.

Viața lui Evans a fost marcată de dependența de heroină și cocaină, culminând cu insuficiență hepatică și hemoragie internă. Suicidul fratelui său a agravat și mai mult lupta sa cu dependența, lăsându-l într-o stare de profundă suferință.

Puțini artiști au avut talentul și viziunea de a schimba fundamental direcția muzicii de două ori. Evans a reușit acest lucru, mai întâi ca parte a unei echipe invincibile. Apoi, la doar un an distanță, a marcat o altă turnură uimitoare cu albumul său "Portrait in Jazz", lansat în același an cu capodopere precum "Sketches of Spain" a lui Miles Davis și "Giant Steps" a lui John Coltrane.

"Portrait in Jazz" este considerat o bijuterie a jazz-ului, un album suspendat parcă într-o dimensiune separată. Este un disc rafinat și nocturn, remarcabil prin expresia sa estetică originală și superioară, care a deschis noi orizonturi în evoluția jazz-ului. Intensitatea sa elegantă, rafinată și frumoasă derivă dintr-o reformulare sonoră, realizată prin intermediul unui pian cu influențe clasice europene, lipsit de rădăcinile blues-ului sau de tradiția afro-americană, spre deosebire de contemporani valoroși precum Thelonious Monk, Oscar Peterson, Herbie Hancock sau Art Tatum. Caracterul său nocturn îl face ideal pentru momentele de crepuscul sau liniștea profundă a nopții.

Farmecul nopții se regăsește în acest album și în întreaga operă a lui Bill Evans. Noaptea melancolică este țesută printr-un organism viu – conjuncția dintre pianist, contrabasistul Scott LaFaro și bateristul Paul Motian. Acest trio, plin de armonie și înțelegere, a creat un sunet clar, vibrând delicat prin frazarea instrumentală extinsă, unde toți trei au cântat într-o manieră tridimensională. Până atunci, trio-urile operau bidimensional: pianul domina și dirija secțiunea ritmică. Însă, cu Evans, LaFaro și Motian, fiecare instrument a preluat un rol de lider, secțiunea ritmică contribuind melodic și ritmic, nu doar sprijinind sau marcând tempoul. După cum spunea Evans, acest abordare a creat mai mult spațiu și, implicit, mai mult dialog.

Aceasta este identitatea lui Bill Evans, pianistul cu ochelari, distrus de heroină, cocaină și de sinuciderea fratelui său. Un colos care a sfârșit fără mare glorie publică. Chiar dacă publicul larg ar putea să nu-i cunoască numele sau transcendența muzicii sale, jazz-ul său continuă să strălucească în întuneric, ca atingerea catifelei în noapte, o senzație la care te poți abandona, ca și cum viața s-ar retrage departe de stresul cotidian.