În câteva cuvinte
Articolul analizează modul în care vicepreședintele spaniol, María Jesús Montero, a gestionat criticile legate de declarațiile sale despre prezumția de nevinovăție. Autorul subliniază ceea ce consideră a fi eșecuri în procesul de rectificare și comunicare, criticând modul în care Montero a abordat subiectul și punând sub semnul întrebării sinceritatea demersului său.
Nu există cale de ieșire
Nimeni nu se corectează bine în politică. Pentru a recunoaște o greșeală cu sinceritate, sunt necesare aceste patru cerințe, după cum am explicat aici după cazul Rubiales:
- Numirea faptelor concrete comise (fără a le deforma).
- A nu pune greșeala la îndoială (fără conjunctiv sau propoziții condiționale).
- Evitarea eufemismelor.
- A nu transfera vina asupra altora (pentru că nu au înțeles bine, de exemplu).
Vicepreședintele María Jesús Montero a comis barbaria de a pune la îndoială prezumția de nevinovăție în cazul infracțiunilor sexuale și i-a luat trei zile să-și rectifice doctrina. Dar a făcut-o cu subterfugii.
Pe 29 martie, teoretizase: «Ce rușine că se pune încă la îndoială mărturia unei victime și se spune că prezumția de nevinovăție este mai presus de mărturia femeilor tinere curajoase care decid să-i denunțe pe cei puternici, pe cei mari, pe cei celebri». Iar pe 1 aprilie a spus: «Dacă din literalitatea expresiei pe care am folosit-o se poate concluziona că eu am pus sub semnul întrebării nici mai mult, nici mai puțin decât prezumția de nevinovăție (…), ei bine, evident, o retrag și îmi cer scuze pentru acea expresie». (…) «Vreau să merg la fondul problemei, care contează mult mai mult decât modul în care am exprimat-o, să văd dacă o exprim acum într-un mod mai clar, care să poată fi înțeles mai bine. (…) Din punctul meu de vedere, prezumția de nevinovăție nu poate fi incompatibilă cu credibilitatea și cu fiabilitatea mărturiei victimelor».
În opinia mea, Montero nu a îndeplinit trei dintre cele patru cerințe (i-a lipsit să adauge vreun eufemism).
Analiza greșelii
- Nu recunoaște faptele, ci le deformează. Potrivit ei, declarația ei a fost înțeleasă în „literalitatea” ei, ca și cum ar fi fost posibil un sens figurat alternativ. Dacă spunem „toată lumea știe că Madrid este capitala Spaniei”, vorbim în sens figurat, deoarece știm că nu toată lumea o știe (de exemplu, bebelușii). Dar aici nu era posibilă altă interpretare. Montero ar fi trebuit să-și asume literalitatea inconfundabilă a mesajului său.
- Pune greșeala la îndoială, începând cu o propoziție condițională. Prin urmare, nu consideră dovedit ceea ce a făcut, ci o trimite la o posibilitate.
- Nu există eufemisme în acea a doua declarație. Din acest punct de vedere, foarte bine.
- Transferă vina asupra înțelegerii greșite a receptorilor și se referă în permanență la expresie, nu la fond. Spune: «Să vedem dacă o exprim într-un mod mai clar care poate fi înțeles mai bine», dar nu era vorba de a spune același lucru într-un alt fel, ci de a spune contrariul.
O chestiune separată este afirmația finală: «Prezumția de nevinovăție nu poate fi incompatibilă cu credibilitatea și cu fiabilitatea mărturiei victimelor». Această formulare teoretică arată că, în realitate, continuă să gândească ceea ce a spus într-un prim moment, pentru că o repetă. Prezumția de nevinovăție este incompatibilă cu mărturiile credibile și fiabile... dar nedovedite și, prin urmare, trebuie să fie pusă mai presus de ele. Adevărul moral al fiecăruia nu este adevărul judiciar. Verosimilul nu este întotdeauna veridic. Și dacă se întâlnesc lipsa probelor în acuzație și lipsa probelor în versiunea acuzatului, ceea ce este supus judecății este prima dintre ele, nu a doua, așa cum stabilește jurisprudența spaniolă (hotărârea Curții Supreme 1029/1997).
Toți facem greșeli, în asta nu ne deosebim oamenii unii de alții. Ceea ce ne deosebește este modul în care fiecare le gestionează ulterior. Câțiva, cu umilință. Mulți alții, cu aroganță.
