Cel mai complex și ambițios proiect al istoriei contemporane a fost crearea, imperfectă și cu sincope, a Uniunii Europene. Aceasta a însemnat eliminarea războiului ca modalitate tradițională de relaționare între națiuni și implementarea, în perimetrul său, a statului de drept și, în mod particular, a statului bunăstării, un concept inedit până atunci. La originea sa, UE a fost o măsură preventivă dictată de spaimă și tragedie pură: Uniunea Europeană s-a construit ca proiect politic peste zeci de milioane de cadavre (tinere) și tone de distrugeri, după două războaie pe teritoriul european în decurs de 30 de ani (adică, într-o clipă). În următorii 80 de ani, din 1945 până în prezent, UE a reușit să limiteze practica înrădăcinată a masacrului reciproc la câteva conflicte tragice, de la războiul din Iugoslavia până la actualul război declanșat de Putin împotriva Ucrainei.

Acest proiect se confruntă astăzi cu asaltul metodic și multifactorial al unei alianțe neprevăzute între Trump și Putin, parteneri în obiectivul de a slăbi și a zădărnici ceea ce întruchipează UE. Această determinare politică este, în realitate, un produs direct al succesului UE ca proiect comun, dar, în același timp, dezvăluie oportunismul celor două puteri de a profita de efectele democratic corozive ale erorilor comise în UE în ultimul deceniu și jumătate. Cea mai bună invenție din istoria Occidentului s-a dovedit a fi imperfectă și foarte frustrantă pentru un procent tot mai mare al cetățenilor europeni. Expresia cea mai crudă și neplăcută este ascensiunea extremei drepte, care nu mai crede în UE, și impulsul pe care l-a găsit din 2008 datorită gestionării dezastruoase a Marii Recesiuni și a milioanelor de victime socio-profesionale lăsate în urmă de această conducere calamitoasă. Efectul colateral malign a fost convingerea tot mai mare că democrația și birocrația sa labirintică au făcut să prevaleze interesele băncilor și ale marilor companii în detrimentul voinței de a menține condiții de viață decente pentru marea majoritate. Astăzi, gaura neagră iconică a acestei gestionări catastrofale este flagelul locuințelor inaccesibile pentru segmente de populație care nu mai sunt doar săracii, ci și copiii claselor de mijloc.

Ceea ce UE a stricat în interior (încrederea cetățenilor într-o prosperitate rezonabilă) doar UE poate rezolva. Reînarmarea disuasivă în favoarea Ucrainei înseamnă relansarea integrării europene și culminarea acesteia într-o federație de state unite în apărarea virtuților statului bunăstării ca pârghie a prosperității majorității. Fără convingerea masivă în UE că acest proiect este cel mai bun posibil, viitorul nu poate decât să meargă înapoi, într-un regres sinucigaș către Europa statelor în care prevalează interesele naționale și naționaliste ale fiecărei țări în detrimentul celor comune și federate. Diviziunea internă face jocul celor care caută să slăbească modelul societăților bunăstării pentru a prospera pe piața europeană bogată fără frâne, fără impozite, fără limite în fața lăcomiei tehnocapitalismului și pe seama cetățenilor.

Actuala alianță a Casei Albe cu giganții tehnologici și platformele lor de dezinformare invazivă nu este destinată exact distrugerii UE, ci mai degrabă să o evite, ignorând reglementările fiscale și forțând eliminarea normelor pe care statul le impune companiilor private, mari și mici. Acest lucru înseamnă, la rândul său, garantarea impunității poluării informaționale a extremei drepte pe teritoriul european, adică încurajarea și aclimatizarea ca discurs natural și acceptabil a discursului de saturație, furie, contestare și, în final, antipolitică ca o falsă soluție rapidă: votul ultra și antisistem.

Nu mai este o conjectură delirantă faptul că Putin ar putea deveni balamaua care menține în echilibru antagonismul convenit între Trump și China. Împărțirea exclude în mod necesar UE, care este intervenționistă și se amestecă în toate, care nu tolerează pretențiile exagerate ale companiilor pe seama cetățenilor și crede în statul bunăstării ca principală cucerire (recentă) a secolului XX. În acest tablou, UE are rolul plictisitor al unei rezerve spirituale a Occidentului care nu a înțeles vremurile noi, când, în realitate, întruchipează cea mai bună avangardă civilizatoare și umanistă a vremurilor vechi și noi. Statul bunăstării s-a născut exact pentru a neutraliza această pretenție exagerată, atât în interior, cât și în exterior: de aceea se ciocnește direct cu interesele prădătoare ale neocolonialismului hibrid și neoimperialist al lui Trump și Putin. Niciunuia dintre cei doi nu-i convine o UE puternică: doar celor 500 de milioane de europeni le convine.

Legătura dintre apărarea Ucrainei ca frontieră a UE și consolidarea așteptărilor unei vieți mai bune sub statul bunăstării este cauzală și aproape simbiotică. Reînarmarea disuasivă a UE în domeniul apărării, securității și informațiilor este cutia de instrumente pentru apărarea unui model de societate în care statul reechilibrează distribuirea cărților de la naștere, inegalitățile și lipsa de adăpost a celor care nu au unde să se adăpostească. Acest obiectiv inițial s-a estompat pe măsură ce memoria comună a devastării celui de-al Doilea Război Mondial a dispărut și pe măsură ce UE a comis greșeli strategice care au provocat dezamăgire unora și furie deschisă altora. O parte dintre aceste sectoare au ajuns în brațele indiferenței nihiliste sau în cele ale rebeliunii încurajate de același național-populism care a alimentat extrema dreaptă a anilor '20 și care astăzi reînvie în multe zone ale UE.

A înțelege că apărarea lui Zelenski este apărarea condițiilor de viață europene echivalează cu identificarea orașelor Gratallops, Leipzig, Birmingham, Lyon sau Trento ca fiind capitale ale câmpului de luptă, deși pare a fi Kiev. Punctul central acum este să știm dacă cetățenii UE își asumă faptul că capacitatea lor de descurajare (cu armament și inteligența necesară pentru a ști împotriva căror obiective să-l folosească și de ce arme să se apere) echivalează cu consolidarea statului bunăstării care s-a născut deasupra unor munți înfricoșători de morți. Există mai multe opțiuni, desigur, dar toate implică favorizarea ca extremele drepte să preia puterea cu strigătul "noi, primii", când singurul "noi" care poate face față prădării politice și economice a trumpismului american și expansionismului rus este convingerea în puterea civilizatoare pe care o întruchipează UE.

Repulsia majorității populației UE față de reînarmare nu este doar de înțeles, ci și admirabilă: cultura păcii este un capital cultural intangibil și inalienabil. Cu toții am învățat că reînarmarea este cel mai de temut mecanism, pentru că "când săgeata este în arc, trebuie să plece", așa cum spune biblic un titlu al lui Rafael Sánchez Ferlosio. Problema constă în răspunsul necesar la o dublă agresiune la fel de disruptivă precum coaliția de interese stabilită între mașinăria tehnologică prădătoare a SUA și expansionismul rus, deoarece ambele caută să abolească operabilitatea celui mai bun experiment politic, social și economic al epocii contemporane. UE este un obstacol legal și faptic în calea dorinței lor de cucerire și este principalul dig de protecție pentru țările care se învecinează cu Rusia. Succesul UE este, în realitate, cauza ostilității manifestate de cei care își simt planurile ultraliberale și neoautoritare îngrădite, și acesta este exact punctul: libertatea cetățenilor europeni constă în supunerea controlului statului a exceselor celor care pot lua totul cu ei. Astăzi, statul, și asta înseamnă UE, întruchipează avangarda virtuoasă împotriva extorcării prin forța armată și a tehno-barbariei.