După câteva minute de incertitudine, Iñigo Martínez a agitat brațele: își încuraja colegii. Părea că Barcelona tocmai primise un gol împotriva Borussiei. Dar nu. Raphinha îi luase golul lui Cubarsí după ce a atins mingea pe linia porții, dar nu și strigătul. Tânărul fundaș l-a cântat ca și cum ar fi fost al lui, la fel și brazilianul, care a dus temeritatea acțiunii sale la VAR.
Edith Piaf cântă prin megafon, iar Parc des Princes vuiește emoționat, ca și cum mulțimea ar fi descoperit în sfârșit adevăratul extaz produs de echipele de fotbal dezlănțuite atunci când exprimă acea speranță de fericire care este frumusețea însăși.
Beasain este orașul trenurilor. Este dificil să călătorești cu metroul, tramvaiul sau orice vehicul care circulă pe șine în toate continentele fără să fi trecut prin fabricile din localitatea bască.
Cu toate acestea, gara din Beasain este o instalație modestă, într-o clădire din 1861 pe care preotul Santa Cruz, gherilă carlistă, a incendiat-o zece ani mai târziu, deși a fost reconstruită urmând designul inițial.
În interior, abia un vestibul sobru, ghișeele și puțin mai mult. Cafeneaua este închisă de mult timp.
Nole-ul de astăzi, acest competitor oscilant care înșeală într-o direcție și alta, care vine și pleacă. Mă ridic, dar nu. Este sau nu este? Poate sau nu poate? Încotro se îndreaptă? Sunt acolo acele voci interioare, recunoștea recent: “Când începi să pierzi, ai mai multe întrebări interne care te fac să te îndoiești dacă trebuie să mergi mai departe sau nu”.
Când Carlo Ancelotti a ajuns la autobuzul echipei în parcarea Emirates, cu 13 minute înainte de miezul nopții în Spania, încă se mai scria în sala de presă. Mai era o oră până când The Guardian ar fi publicat asta: «Deci, așa se câștigă împotriva lui Real Madrid», începea articolul lui Barney Ronay, încă uimit de cele două goluri din lovitură liberă directă ale lui Declan Rice, primele dintr-o carieră de peste 300 de meciuri. «Asta nu a fost o lebădă neagră. Au fost două lebede negre. Într-o navă marțiană.