Dezvoltările tehnologice care favorizează noi forme de exploatare a operelor artistice necesită întotdeauna adaptări juridice pentru a garanta că autorul își poate controla opera și poate participa la veniturile generate de aceste noi exploatări.

Mai multe informații: Inteligența artificială se ciocnește de dreptul de autor: fură mii de creații protejate?

Acest proces de necesară adaptare juridică datează de la originea drepturilor de autor. Convenția de la Berna din 1886 a coincis cu nașterea cinematografiei și a gramofonului la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ambele, urmate de apariția radioului în anii douăzeci și ulterior a televiziunii, au ridicat aceleași întrebări în legătură cu formele de consum ale operelor artistice și necesara recunoaștere a proprietății intelectuale asupra acestor noi modalități de difuzare a creațiilor.

S-ar putea crede că apariția inteligenței artificiale (IA) nu este decât un alt proces tehnologic care necesită o adaptare juridică pentru a menține echilibrul între drepturile de autor și progresele digitale. Dar IA nu este doar o nouă modalitate de exploatare, ci este un instrument care intervine în însăși crearea operelor.

Această intervenție poate avea loc ca ajutor în sarcina creativă a autorului, reducându-i timpul dedicat sarcinilor mecanice, repetitive, pentru ca acesta să se poată concentra asupra esențialului. Este obișnuită utilizarea instrumentelor care ușurează efortul voinței și facilitează concentrarea talentului „pentru a scoate scântei din creier”, cum spunea Clarín. În aceste cazuri, vorbim despre IA care completează autorul, așa-numitele „opere asistate de IA”.

Dar adevărata noutate a IA este că generează conținut pe baza indicațiilor generale ale oricărei persoane, fără nicio inspirație sau cunoștință artistică. Acest asalt calitativ al mașinii asupra creației umane se extinde în orice domeniu artistic. Un simplu prompt (termen folosit pentru a identifica instrucțiunile date IA) poate genera muzică, desene, opere 3D, texte scrise sau chiar invenții științifice. Vorbim despre IA generativă, cu rezultate aleatorii și imprevizibile.

„Printre numeroasele provocări pe care le ridică IA, există și dificultatea de a trasa o frontieră indiscutabilă între operele create cu asistența IA și conținuturile generate aproape fără intervenție umană”

Acest potențial al IA generative ridică, prin urmare, provocări enorme care pun sub semnul întrebării rezervarea tradițională a autorității și a drepturilor de autor pentru oameni, care erodează însăși țesutul social al culturii ce izvorăște din comunitate și se exprimă prin creatori capabili să transforme sentimentele sociale în opere artistice.

Cum să distingem între opere create — umane — și cele generate autonom de mașină? Când sunt opere care merită protejate prin drepturi de autor?

În Spania și practic în întreaga Europă, creația umană este o condiție indispensabilă pentru existența unei opere protejabile prin drepturi de autor. Chiar și legea copyright-ului din Regatul Unit, care recunoaște „operele generate de calculator”, protejează persoana care ia deciziile sau stabilește parametrii pentru generarea operei. Se cere întotdeauna un anumit grad de intervenție sau direcție umană.

În Statele Unite, Biroul de Copyright a respins în 2011 înregistrarea selfie-ului făcut de macacul Naruto ca operă fotografică, considerând că doar ființele umane (nu animalele) pot crea opere protejate prin copyright. Recent, s-a respins înregistrarea operelor generate de IA, nefiind acreditat un nivel suficient de control uman. În schimb, atunci când o persoană a selectat sau a aranjat material generat de IA într-un mod suficient de creativ, astfel de opere pot merita protecția drepturilor de autor.

Mai multe informații: Acest actor mort este foarte viu: moda resuscitării digitale a vedetelor ajunge în instanță

În China, Curtea de Internet din Beijing, analizând imaginea unei școlărițe generată de IA, a considerat că opera era protejabilă, deoarece autorul stabilisese cu un nivel foarte înalt de detaliu „prompturile”, influențând precis algoritmul și, astfel, rezultatul fiecărui aspect al fotografiei.

Problema autorității transcende creatorul însuși și afectează societatea în care trăim, deoarece autorul nu este decât purtătorul de cuvânt al percepțiilor sale, transpunându-le într-un univers artistic.

Astfel, se poate pune întrebarea dacă societatea are dreptul de a fi informată despre conținuturile care i se oferă, de exemplu, cântecele, atunci când acestea sunt generate de IA, sau dacă există un drept, ca membru al unei comunități, de a evita ca autorii — protagoniștii creării culturii și membri ai comunității — să fie înlocuiți de mașini.

Dacă consumatorul are dreptul să cunoască caracteristicile și calitățile produselor care i se oferă, nu ar trebui identificate și cântecele create de IA? Nu ar trebui să primim informații despre preselecția conținuturilor recomandate de platformele muzicale cu algoritmi, dat fiind că ne profilează gusturile cu criterii comerciale?

La urma urmei, dacă legile care protejează patrimoniul cultural rezervă indivizilor și comunităților care îl formează dezvoltarea manifestărilor culturale și exclud din acest ecosistem elemente străine protagoniștilor săi, nu ar trebui limitată și colonizarea acestui domeniu de către mașină?

Avem nevoie de un răspuns regulatoriu urgent, în special cu privire la protecția pe care ar trebui să o aibă un produs generat de IA. Nu are sens să protejăm prin drepturi de autor ceea ce nu este produsul creației umane. Cea mai bună garanție pentru a menține cultura noastră ancorată în comunitatea care o inspiră este garantarea acestei legături între drepturile de autor și creația umană.

Autorul trebuie să se poată sprijini pe aceste noi instrumente, dar nu să fie înlocuit. Operele create cu asistența IA merită protejate prin drepturi de autor atâta timp cât IA este doar un instrument. Dar atunci când intervenția celui care dă promptul (prompter) este lipsită de elemente creative și nu influențează rezultatul final, limitându-se la instrucțiuni generale care produc un rezultat aleatoriu și imprevizibil, nu poate fi considerată o creație umană.

„Autorul trebuie să se poată sprijini pe aceste noi instrumente, dar nu să fie înlocuit”

Este indispensabil ca protecția culturii și a diversității culturale, atât de des asociată cu stabilirea unor cote minime de difuzare (astfel, cotele pentru cinematografia europeană sau pentru muzica minoritară), să se extindă la introducerea de cote legate de creația autorilor umani. Legislația franceză obligă radiodifuzorii să dedice un procent din programarea lor muzicii în limba franceză, pentru a proteja identitatea culturală și minoritățile lingvistice. În Spania se promovează difuzarea conținuturilor în limbi cooficiale. Dar, cu tehnologia actuală, la ce folosește ca 100% din muzica difuzată la un post de radio galician să fie în galiciană, dacă o mașină din Silicon Valley a produs sunetul și versurile?

Așa cum a trebuit reglementată existența cotelor minime de conținut european prin Directiva Serviciilor Media Audiovizuale pentru a împiedica produsul audiovizual nord-american să acapareze întreaga ofertă audiovizuală la televiziune și pe platformele de video la cerere, trebuie să facem acum același lucru pentru a promova cultura și diversitatea culturală, introducând în reglementare o cotă minimă garantată de creație umană în media, sau o limită a cotei de invazie a mașinii. Numai așa va fi posibilă salvgardarea creației umane și, în ultimă instanță, a culturii.

Cristina Perpiñá-Robert este director general al Societății Generale a Autorilor și Editorilor (SGAE).