În Mexic, inegalitatea socială este o realitate dureroasă, cu sărăcia fiind adesea transmisă de la o generație la alta. Un studiu realizat de Centrul de Studii Espinosa Yglesias (Ceey) arată că aproximativ 50% dintre mexicanii născuți în familii sărace rămân prinși în cercul vicios al sărăciei.

Maria Mancilla, o femeie de 65 de ani, a muncit toată viața pentru a supraviețui. A urmat doar școala primară, fiica ei a terminat liceul, iar mama ei nu a avut acces la educație. "Trebuie să muncesc mult pentru a trăi mai bine decât a trăit mama mea", spune ea. Mancilla câștigă aproximativ 7.500 de pesos pe lună (aproximativ 375 de dolari), o mare parte din acești bani mergând pe datorii.

Studiul Ceey a constatat că în Mexic există o "problemă structurală de repetare a ciclului intergenerațional al sărăciei". Autorii studiului subliniază că sărăcia are o componentă ereditară, în special pentru femei. Șansele femeilor de a scăpa de sărăcie sunt mai mici decât cele ale bărbaților.

Potrivit lui Roberto Vélez, directorul executiv al Ceey, situația economică din societatea mexicană este ca o scară cu cinci trepte. Dacă o persoană se naște pe prima treaptă, cea mai de jos, probabilitatea de a rămâne acolo este de 50%. Majoritatea celor care reușesc să urce, rămân blocați pe treapta a doua.

Mancilla a reușit să urce o treaptă, dar a rămas blocată. A lucrat la o fabrică de textile, dar a fost nevoită să renunțe la muncă din cauza sarcinii. "Am luat împrumuturi pentru a plăti nevoile fiicei mele, pentru a ajuta mama și casa. Și așa trăim, luând împrumuturi și plătindu-le, și nu vedem niciun capăt", spune ea.

Vélez folosește termenul de "podea lipicioasă" (suelo pegajoso) pentru a explica dificultățile cu care se confruntă femeile mexicane în încercarea de a scăpa de sărăcie. Este opusul "plafonului de sticlă", când femeile pot depăși barierele invizibile.

Inegalitatea în Mexic se manifestă și la nivel regional. În nordul țării, 37% dintre persoanele născute în familii sărace rămân în sărăcie, în timp ce în sud, acest procent ajunge la 64%.

Vélez subliniază că pentru a depăși sărăcia nu sunt suficiente eforturile individuale. Este necesară implicarea statului și politici publice eficiente, inclusiv combaterea discriminării, asigurarea accesului la educație de calitate, distrugerea modelelor tradiționale de gen și integrarea populației pe piața formală a muncii.

În concluzie, pentru Maria Mancilla, ca și pentru mulți alții, lupta împotriva sărăciei rămâne o provocare dificilă. Munca, datoriile și problemele de sănătate ale soțului ei îi consumă venitul modest.