În câteva cuvinte
Un incident major de întrerupere de curent a paralizat Madridul, afectând transportul, spitalele și viața cotidiană a locuitorilor. Panica a cuprins oamenii, generând cumpărături masive de cărbune și apă, în timp ce autoritățile investighează cauza incidentului.
Uneori, orașul, în întuneric, dar cu soarele sus pe cer, spune lucruri.
Madridul, cu peste trei milioane de locuitori și alte milioane care nu se puteau întoarce acasă când totul se întunecase, urla. Se auzeau sirenele pompierilor, ale poliției, ale ambulanțelor. Se auzeau motoarele mașinilor în prima treaptă de viteză, claxoanele lor pentru a pune ordine. În absența semafoarelor, se impusese o politețe neobișnuită în această capitală a înjurăturilor, a gesturilor exagerate de la ferestre și a accidentelor zilnice pe M-30 (circuitul care o îmbrățișează). Orașul sălbatic spunea lucruri când, la ora 13:00, spitalele publice funcționau fără lumină, dar cu precizia și calmul unui neurochirurg. Și mai spunea și alte lucruri mulți dintre locuitorii săi, cei care locuiesc în Madrid, dar dorm la periferie, cei care nu au mașină și mergeau fără oprire, cărând computere, cărți, fără să știe bine încotro să se îndrepte. Oameni care făceau autostop pentru ca cineva să-i ducă câțiva kilometri mai aproape de destinație. Mulți care nu mai vorbiseră cu mama lor de ore întregi și alții care, probabil, la închiderea acestui ziar, nu au reușit să se întoarcă acasă pentru a dormi, cu rețeaua feroviară întreruptă.
La 12:40, toată lumea se uita la buricul său. Stingea și aprindea telefonul mobil. Verifica siguranțele casei. Se uita pe palier. Vedea un vecin urcând asfixiat scările pentru că nu funcționa ascensorul. La ora 13:00, întreruperea de curent din Madrid era încă ceva individual, poate al unei clădiri, poate al unei zone, un tren, o stație, un cartier, un district. Se stinsese o țară și încă nu știau.
În jurul orei 14:30, ora de ieșire de la multe locuri de muncă și centre școlare, străzile din sudul Madridului, în Usera, una dintre cele mai sărace zone ale capitalei, erau un râu de oameni. Ca și cum vagoanele supraaglomerate zilnic de forța de muncă care împinge acest oraș s-ar fi golit pe trotuare, iar pasagerii săi rătăceau dezorientați. Harta metroului nu funcționează la suprafață, iar cea de pe Google Maps a trecut la o viață mai bună. Oamenii încercau să ajungă în singurul loc de unde știau că ar putea pleca vreun mijloc de transport: gara Atocha.
La 14:45, la porțile spitalului Doce de Octubre, se respira o calmă neobișnuită. Era unul dintre puținele locuri din țară unde era lumină pe coridoare și funcționau telefoanele și computerele. De la biroul de presă asigurau că singurul lucru care se întrerupsese era activitatea ordinară, consultațiile programate și operațiile, dar asigurau că restul putea funcționa cu o anumită normalitate, datorită unor grupuri electrogene, suficient pentru a face față oricărei urgențe și operații extraordinare. Un bărbat care-l însoțea pe tatăl său, internat de săptămâni din cauza unei probleme renale, încerca să găsească o cafenea pentru a mânca; o altă femeie suna fără încetare la un taxi. «Haosul este afară. Înăuntru nici nu ne-am dat seama», povestea acestui ziar Carmen, care-l însoțea pe tatăl său să caute mașina pentru a merge acasă.
La porți se afla asistenta medicală, Luz Osorio, de 58 de ani, născută în zona cafelei columbiene, dar rezidentă în Spania de mai bine de 30 de ani. Când totul s-a stins, povestește ea, se afla la control, introducând datele unui pacient. «Și, deodată, bum!, ecranul s-a făcut negru», își amintește ea. Luni a decis să nu ia mașina, deoarece este imposibil de parcat în zonă. Problema este că, la ieșirea de la tura ei, la ora 15:00, nu exista nicio modalitate umană de a ajunge la Vallecas, unde locuiește. Și a decis să ceară ajutor mașinilor care treceau. «Vă rog, m-ați putea duce măcar o bucățică? Chiar, ce rușine, dar nu știu ce altceva să fac. Ați văzut dacă merg autobuze pe acolo?», întreba Osorio o șoferiță. Stațiile de autobuz cele mai apropiate aveau peste 50 de persoane care așteptau. Mulți dintre ei, pacienți ai spitalului care căutau un vehicul care să se îndrepte spre Alcorcón, Getafe, Ciempozuelos. Unii purtau caiete cu destinațiile scrise cu marker; alții, pur și simplu, atingeau geamurile mașinilor. Mulți au reușit să urce în vehicule: «Da, da, chiar dacă mă poți duce puțin mai departe. Acolo îmi caut eu de lucru», îi mulțumea o femeie unui șofer în timp ce se urca.
Orașul spunea mult mai multe lucruri decât conducătorii săi la patru ore după întreruperea de curent. Principalele căi de ieșire din oraș erau blocate, M-30 sau M-40 aveau întârzieri de peste două ore, pentru călătorii de cel mult 30 de minute. Și de la spitalul Doce de Octubre până la bulevardul Albufera din Vallecas, la ora 17:00 luni, se putea face mai bine de o oră și jumătate pe o călătorie de puțin peste șapte kilometri.
La porțile Alcampo de pe strada Monleón, în inima Vallecas, da, sosise apocalipsa. Așa asigura José, care reîmprospăta cum putea rezervele unui produs pe care nici în cele mai negre coșmaruri nu și-ar fi imaginat. Cărbune. Cărbunele se epuiza. Familii cu căruțe pline de cărbune, apă și pâine umpleau cozile acestui supermarket fără ca cineva să-și explice bine de ce în această nouă criză acest produs devenise noul hârtie igienică. Luisa și Petra explicau: «Nici nu ne-am gândit. Am văzut că vecinii noștri îl luau și, bineînțeles, are tot sensul. În seara asta facem niște focuri de tabără pe stradă și frigem niște cotlete». «Eu, chiar nu înțeleg nimic. Oamenii sunt îngrozitori», murmura José, care muta un cărucior cu zeci de saci pentru a reface rafturile. 28 04 2025. Madrid. Un reîncărcător încarcă pungi de cărbune pe unul dintre rafturile supermarketului Alcampo din Vallecas. Elena Reina
La ora 17:30 pâinea se terminase în supermarket. Sau așa părea. Deși María scotea câteva pâini la cerere. Un mecanism de raționalizare care consta în bunul simț. Pentru că văzuse oameni luând mai mult de 10 pâini în acea după-amiază. Așa că impunea un maxim de două de persoană. Și punct. 28 04 2025. Madrid. Rafturi de pâine goale din supermarketul Alcampo din Vallecas. Elena Reina Elena Reina
La ora 18:30, bulevardul Albufera la înălțimea Podului Vallecas era cel mai apropiat lucru de o promenadă, deși fără mare și cu vedere la oribilul artefact gri pe care activiștii din cartier l-au poreclit Scalextric. Pe această stradă, care la mijlocul după-amiezii era plină de viață, nu mai era deschisă nicio afacere. Vecinii au populat băncile, trotuarele, se sprijineau de portale. Aveau beri în mână, unii radiouri, alții au decis să epuizeze puținul pe care-l mai aveau de baterie pentru a înveseli după-amiaza în ritmul lui Canelita și Bad Bunny.
Orașul spunea multe lucruri la acele ore, când intervenise deja președintele Guvernului, Pedro Sánchez, pentru a spune că încă nu se știa nimic despre cauza întreruperii de curent. Ei bine, în aceste puncte ale Madridului muncitoresc și sărac, magazinele se închiseseră «din precauție», asigura un vecin. Aici nici VIPS, nici Primaprix, nici KFC nu aveau jaluzelele ridicate (nu și în alte zone mai înstărite). Strada încă mirosea a gunoi putrezit, de la greva care tocmai fusese dezincriminată, dar camioanele nu se apropiaseră încă de cartier. Și locuitorii săi, indiferenți la agitația unor baruri și magazine cu plată electronică și wifi din centru, făceau ceea ce știu să facă: să supraviețuiască de cealaltă parte.
