Pentru mulți, este doar o buruiană la marginea drumului. O plantă cu flori galbene care, cu noroc, atrage puțin atenția. Dar pentru alții, este o comoară. O gustare rafinată, savurată ca una dintre cele mai mari delicatese oferite de câmp.

Cunoscută sub numeroase nume în Peninsula Iberică, tagarnina domnește în Andaluzia. Agricultorul și divulgatorul sevillan Renato Álvarez spune despre această plantă, lăudată de greci și menționată de Cervantes în „Don Quijote”, că are un gust delicat și o textură uimitoare. Perioada de frig este cel mai bun moment pentru recoltarea acestei plante, înrudită cu salata sau andivele.

Cercetătoarea Remedios Alarcón menționează că multe dintre ele sunt consumate, dar unele au fost uitate sau sunt marginale. Denumirea științifică este Scolymus maculatus, dar este adesea confundată cu Scolymus hispanicus. Se recunosc după nervura centrală lată, de culoare albicioasă, similară cu cea a șteviei. Se recoltează doar rozeta bazală, dar rădăcinile rămân sub pământ.

Enrique Salvo, profesor de Botanică, subliniază că principalul teritoriu al tagarninei este Andaluzia de vest, în special Sevilla și Cádiz. Aici au loc festivaluri populare dedicate acestui produs. Botaniștii amintesc de valoarea nutritivă și proprietățile antioxidante și diuretice ale acestei varietăți, bogată în potasiu, fosfor, calciu și vitaminele A, B și C.

Majoritatea tagarninelor servite în restaurante provin din sălbăticie.

Un preparat tipic este 'esparragás', gătită și apoi sotată cu un amestec de usturoi, pâine și migdale. Multe orașe andaluze au propria lor modalitate de a găti tagarnina, servită în diferite feluri, inclusiv cu ouă prăjite sau în supe.

Restaurantul Enea din Sevilla o include ca aperitiv, iar Venta Caracena oferă tagarninas gătite în mod tradițional. Există numeroase opțiuni.