Juan trăiește singur. Are 62 de ani și 200 de oi și este ultimul cioban din sat. Ies la plimbare și îl întâlnesc, cu turma sa, în plimbarea lui prin câmpurile din jur. Astăzi se lasă însoțit și îl însoțesc. Când era mic – îmi explică – a merge într-o excursie cu autocarul cu școala era un eveniment. Ne duceau să vizităm o fabrică de hârtie, redacția unui ziar sau colonia industrială a unui alt sat, a unei alte regiuni, a unei alte lumi. La întoarcere – spune el – bunica mă aștepta acasă și, înainte de orice altceva, mă întreba “ce plantează?”.

Bunica nu știa să citească și să scrie, dar știa că actul de a planta desenează peisajul și că tenul unui peisaj este același cu cel al celor care îl locuiesc. Știind “ce plantează”, ea putea să-și facă o idee despre cum erau zilele lor de muncă, despre cât de lungi erau zilele și nopțile lor, ce angoase le furau somnul și ce fel de păsări cântau la ferestrele lor. Fără să-i cunoască, putea să simtă atingerea pielii lor, să știe ce bătături și calusuri dădeau formă mâinilor lor, în funcție de uneltele, ritualurile și acțiunile repetitive pe care le necesită îngrijirea fiecărei culturi diferite. Putea să-și imagineze cum erau îmbrăcați și cum erau organizate casele lor. Bunica știa că istoria unui pământ, a unei case și a unei familii doarme în borcanele care păstrează semințele.

Mai multe informații

Mitul gustului roșiilor: cum ar trebui să guste steaua roșie a verii

Juan îmi explică că ea îi povestea că în ziua nunții ei, cu mulți ani în urmă, când a ajuns pe aceste meleaguri pe care călcăm acum, a luat cu ea doar un lighean, două vase mari de lut, un set de cusut, câteva fuste, un coș cu cămăși, șorțuri și cearșafuri, trei butași din părul din curtea copilăriei ei și un pumn de semințe din grădina tatălui ei, înfășurate într-o batistă. Ea știa că nu există în lume semințe egale cu acelea și că pământul unde vor fi plantate va deveni automat casă.

—Și ce s-a întâmplat cu acele semințe? Le mai plantezi? —îl întreb, conștient că mă voi prăbuși dacă îmi spune că nu.

—Sigur —răspunde el. Dar astăzi grădina nu mai are nimic de-a face cu ceea ce era atunci. Lucrurile s-au schimbat. Unele dintre soiuri le-am pierdut. Fasolea, de exemplu, mi-a omorât-o un îngheț și nu am putut să o salvez. Cele pe care le aveam depozitate în hambar au putrezit. Apoi mai e și munca. Uneori nu ajungi. Dar roșiile sunt ale ei. Chiar și așa, să nu crezi, poate că dacă ea le-ar gusta astăzi, nu le-ar recunoaște.

Când o sămânță intră într-o casă, poveștile și viețile familiei și ale speciei se împletesc. Din acel moment, se schimbă împreună prin spațiu și timp. În călătoria perpetuă de la foame la sațietate, în fiecare casă de țăran, în fiecare colț al țării, secol după secol, fiecare fermier a decis, la recoltarea roșiilor, să păstreze un pumn de semințe din aceste roșii și nu din acelea; din primele care ies sau din ultimele; din fructele cele mai mari sau din cele care au crescut cel mai repede; din plantele cele mai productive sau din cele mai rezistente la dăunători, pentru a putea planta în anul următor. S-ar putea ca într-o zi toți acei țărani să fi luat semințe dintr-un același sac, dar ducându-le acasă și plantându-le în grădina lor, fiecare le-a altoit în familia sa și a imprimat în ele caracterul său, principiile sale, interesele sale și gusturile sale.

În același timp, fiecare dintre acele semințe a căzut într-un pământ ușor diferit de cel al surorilor sale. Fiecare a fost atinsă de o briză, călcată de niște copite, scormonită de niște gheare, spionată de niște insecte diferite și și-a adaptat metabolismul la circumstanțele sale, pentru a scoate din ele cel mai bun profit pentru sine. Acest lucru explică faptul că într-o zi, acum 500 de ani, au ajuns în această țară un pumn de soiuri dintr-o plantă exotică și ciudată de peste ocean și astăzi putem pune un deget pe o hartă și găsi sute de soiuri de roșii locale într-o rază de 50 de kilometri în jur, catalogate sau nu.

La un moment dat, Juan încetează să mai vorbească. Îmi indică să-l urmez. Ne îndepărtăm de animale, care pasc liniștite păzite de câini, și ne adâncim în pădure. Ajungem într-o mică poiană, curățată de căderea pinilor care nu au supraviețuit secetei pe care zona o suportă de mai bine de un deceniu. Contrar tuturor așteptărilor, în mijlocul terenului uscat se ridică un copac încărcat cu fructe. În ramurile sale, expune o cantitate exagerată și de neînțeles de pere coapte, dulci, suculente și zemoase.

— Sunt perele din zestrea bunicii —îmi spune Juan—. Ea le-a altoit în părul din curte. Tatăl meu, în după-amiezile lui de plimbare cu turma, a altoit butași din acel copac din curte în peri de munte sau peri de migdală, cum obișnuia să le spună el, care cresc de capul lor prin toate aceste locuri. Sunt copaci sălbatici, robuști, capabili să suporte cele mai dure secete și cele mai aspre ierni. Privește toți acești copaci și toate aceste câmpuri. Nu sunt casa mea. Sunt familia mea.