Starea mea

Nimic nu era greșit. Doar că trecuseră multe zile fără să văd soarele. Doar că săptămâni la rând am tot dat dintr-un oraș în altul, iar mișcarea devora rezervele minime de intimitate necesare pentru a supraviețui.

Doar că, deodată, nu mai era dragoste – unde se duseseră sărutările –, nu mai era pace – nu puteam opri gândurile –, nu mai era milă.

Doar că ductele mele interne au început să se umple cu sentimentul trist că nu sunt nicăieri.

Doar că în unele orașe cunoscute mă asaltau amintiri de a fi fost acolo înainte și de a fi fost fericit (în acea piață plină de portocali, în acel estuar, pe acea stradă, în acel bar).

Și atunci, în acea stare de prăbușire, am ajuns la un hotel.

De la fereastra camerei mele se vedea o panoramă dezolantă, un cartier care părea abandonat, o piață inexpresivă, traseul brutal al unei autostrăzi, macarale, clădiri ca niște nișe care te făceau să te gândești la morminte, un loc fără farmec, fără suflet, fără credință în sine și în umanitate.

Contemplarea acelui peisaj a început să se filtreze în spirit ca o apă neagră.

Din acel moment, de fiecare dată când cineva mă întreba: „Te simți bine?”, eu răspundeam: „Da”, cu un zâmbet maniacal, în timp ce mă întrebam pe mine însămi dacă mai sunt cu adevărat vie.

Într-o după-amiază în care timpul stătea pe loc, am citit o poezie de Mark Strand: „Așa că stai și privești și aștepți/ în timp ce praful se așază, și orele miraculoase/ ale copilăriei se pierd în întuneric”, și m-am gândit că totul se pierde în întuneric, nu doar copilăria, nu doar lumina ei dorită și dramatică, ci totul, totul, și că nu există refugiu pentru tristețe.

Și când m-am întrebat de unde venea o asemenea tristețe profundă, nedumerită de efectul vandalic pe care îl produsese horrorul arhitectural, mi-am spus că urâțenia a rupt vraja și a adus la suprafață ceea ce nu are scăpare: orașul în ruine pe care îl purtăm în noi.