Un frate îmblânzea cai cu mare dibăcie, celălalt era priceput în lupta corp la corp; când sora lor a fost răpită, amândoi au salvat-o și s-au răzbunat răpind-o, la rândul lor, pe mama răpitorului.

Într-o lume fără regulile care ne guvernează acum, în acea lume inventată a mitologiei, acești frați gemeni erau imbatabili: avantajul îl obțineau din propria forță și din camaraderia lor. Se numeau Castor și Polux, erau numiți Dioscurii și îi avem reprezentați pe monede și sculpturi. Cât de mult ne place nouă, indo-europenilor, povestea forței gemelare!

Este adevărat că există exemple în culturi din întreaga lume, dar din India până în peninsula Iberică și de pe coasta atlantică europeană spre interior abundă mai ales modelele de gemeni și gemelari divini: sunt Romulus și Remus la Roma, în Sicilia, Palicii, Nara și Naraian printre hinduși... exemplele sunt zeci. Uneori sunt prezentați ca frați de părinți diferiți (unul uman, altul divin); alteori sunt gemeni, întotdeauna cu personalități complementare. Aceste zeități rezistă astăzi, cu alte nume, în legende, balade și în concepțiile populare ale religiei și ficțiunilor.

Fiind indulgenți în extrapolare, în limbă, ca și în arhetipul mitologic, există unele cazuri de gemeni care, identici în aparență, ascund personalități opuse și polare. Sunt omonimele.

Faptul că *stradă* este imperativul lui *a tăcea*, dar în același timp și numele căii publice unde se rupe tăcerea este una dintre aceste contradicții. Uneori sunt omonimii întâmplătoare, rod al evoluției a două cuvinte care, prin hazarduri ale foneticii, au dat același rezultat; alteori sunt fiice ale aceleiași mame etimologice care, în două timpuri sau locuri, a generat semnificații diferite.

Nu vă așteptați să fac paralelismul facil cu politica internațională de astăzi prin alianța dintre Statele Unite și Rusia, sau dintre Musk și Trump ca cosmogonie gemelară. Dioscurii sunt europeni. În plus, al meu este limba și la dicționar vreau să apelez.

Dacă o pereche de omonime ar trebui să simbolizeze secolul XX în Europa, aceasta ar fi, în opinia mea, cea a cuvântului *detente* în cele două rezultate ale sale: femininul și masculinul. Parcurs deja un sfert de secol din secolul XXI, avem suficientă distanță pentru a explica semnificația (anecdotică una, transcendentă alta) a acestei perechi.

Fața masculină a fost un *detente*, ceea ce în versiune lungă se numea un „stai, glonț”, fraza imperativă care a botezat în spaniolă insignele domestice care erau cusute pe uniformele combatanților. Practica se dădea din secolul al XIX-lea, mai întâi în Franța și apoi în Spania, unde au introdus-o carliștii. Cârpăcit pe buzunarul de la piept și făcut din pâslă, *detente*, uneori cu o plăcuță în interior, aspira să funcționeze ca scut antiglonț. Era ineficient, bineînțeles (unele exemplare se păstrează găurite de un proiectil), dar se transforma într-un gazmuit acoperământ belicos care a evoluat până la a invoca în mod explicit apelul divin, împodobindu-se cu reprezentări ale inimii lui Iisus. Soldățimea transformată în carne de tun, frica de moarte și apelul disperat la protecția cerească se concentrează în acel peticel, în circulație în atâtea conflicte belice.

Dacă ne uităm la varianta feminină a acestei omonimii, trecem de la focul gloanțelor la dezgheț: *la detente*.

Această utilizare a venit și din Franța, de la substantivul francez *détente*, care înseamnă slăbire. Cu numele de *detente* a fost desemnată destinderea care a început să fie căutată între cele două blocuri ale Războiului Rece începând cu anii șaptezeci, când Statele Unite și Uniunea Sovietică au convenit asupra dezescaladării investițiilor în arme nucleare și a limitei la rachetele intercontinentale. Această crăpătură de aer în cortina de fier s-a desfășurat din pură comoditate și nu din pacifism: în Statele Unite doreau să reducă cheltuielile pentru arme și să construiască punți comerciale; sovieticii, la rândul lor, căutau să economisească bani, să se întărească într-o etapă de dușmănie cu China și să fie mai bine văzuți de alte țări europene. Conceptul de *detente* a fost foarte repetat în limbajul diplomației în anii șaptezeci și, deși astăzi ni se pare un cuvânt demodat, este încă folosit în politica internațională pentru a desemna situația a două națiuni care, în poziție ostilă, caută intenționat să atenueze relațiile.

Această omonimie, atât de reprezentativă pentru Europa secolului XX, trebuie astăzi lăsată în urmă.

Momentul actual cere ca guvernele noastre să dea dovadă de abilitate în diplomația multilaterală și de capacitate tehnocratică pentru a opri efectele deciziilor eronate ale Statelor Unite asupra modelului nostru social. Și trebuie să se unească pentru a apăra Ucraina cu ceva mai mult decât un „stai, glonț”, altfel va stabili un precedent periculos de abandon în fața ambiției geopolitice străine. Mitul curajoșilor Dioscuri nu este un arhetip de huliganism sau de virtute contemplativă, ci de pragmatism și coaliție, ne învață cât se câștigă aliindu-ne cu cei care au o istorie de antecedente comune. Miturile noastre, care este același lucru cu a spune o parte din mentalitatea noastră, sunt supranaționale, ca identitatea europeană a cărei stabilitate de frontieră este astăzi în joc.