Controversa judiciară iscată de achitarea lui Dani Alves

Controversa judiciară iscată de achitarea recentă a lui Dani Alves de către Tribunalul Superior de Justiție din Catalonia pentru infracțiunea de viol – pentru care fusese condamnat de Audiencia de Barcelona la patru ani și șase luni de închisoare, caz care l-a menținut în arest preventiv mai bine de un an – nu trebuie să împiedice analiza motivelor judiciare pentru care mărturia victimei este calificată drept „nefiabilă”.

Sentința a provocat bucuria ușor de înțeles a celui condamnat inițial (care a sărbătorit-o cu dansuri pe rețelele sale sociale) și o tristețe enormă a reclamantei (care, potrivit avocatului ei, a văzut cum se întoarce la locul și momentul faptelor). În același timp, a fost și motivul unor declarații dezorientante și nepotrivite ale vicepreședintei Guvernului, María Jesús Montero – pentru care și-a cerut ulterior scuze – și al declarației instituționale ulterioare a Consiliului General al Puterii Judiciare, în care, pe lângă recunoașterea importanței prezumției de nevinovăție și a protecției și sprijinului pe care îl merită victimele infracțiunilor împotriva libertății sexuale, se adaugă că «Plenul are încredere în profesionalismul și capacitatea tehnică a magistraților care intervin în caz, atât de la Audiencia Provincial de Barcelona, cât și de la Tribunalul Superior de Justiție din Catalonia, și dorește să le transmită tot sprijinul, indiferent de sensul deciziilor lor».

Aprobarea de către Consiliu a acțiunilor tuturor persoanelor care au intervenit în ambele sentințe nu încetează să fie rezultatul paternalismului și protecției față de cei care nu sunt decât excelenți profesioniști ai dreptului, dar nu încetează să ridice îndoieli cu privire la existența unei eventuale imperfecțiuni din partea Audiencia Provincial sau a aroganței din partea Tribunalului Superior catalan, care găsește în prima sentință «lacune», «imprecizii», «inconsistențe» și «contradicții» cu privire la fapte, evaluarea juridică și consecințele sale.

Schimbarea de criteriu s-a produs ca urmare a faptului că Tribunalul Superior nu consideră dovedite aceleași fapte care au fost considerate dovedite în primă instanță, limitându-se la a afirma că, mai mult decât o agresiune sexuală, ceea ce a existat a fost un act sexual împărtășit între doi adulți care «au vorbit și au dansat împreună mai aproape și intim» pentru ca, câteva minute mai târziu, să intre în zona rezervată a clubului de noapte Sutton din Barcelona, unde «au întreținut relații sexuale, cu penetrare vaginală, în toaleta acestuia». La concizia acestui fapt principal trebuie adăugate, pe de o parte, eliminarea unui paragraf din faptele dovedite în primă instanță, în care se sublinia că «inițial fetele au respins invitația», și, pe de altă parte, introducerea unuia nou în care se subliniază că denunțatul «a depus suma de 150.000 de euro» pentru a acoperi o eventuală despăgubire a victimei. Modificările sunt atât de semnificative încât au prezis deja achitarea pentru viol fără a fi nevoie să se ajungă la citirea noii hotărâri.

Cert este că sentința Audiencia a fost evaluată la momentul respectiv foarte pozitiv pentru utilizarea perspectivei de gen pentru a considera faptele dovedite, un criteriu de interpretare care, adăugat celor care au venit în mod tradițional pentru a facilita sarcina dificilă pe care o desfășoară instanțele de judecată, permite vizualizarea tuturor nuanțelor și pliurilor ascunse în această modalitate de violență care tinde să se mimeticizeze cu relațiile consimțite și care are a priori handicapul dificultății probatorii.

Aceeași perspectivă de gen este cea care permite identificarea și neutralizarea existenței stereotipurilor sociale care îi justifică pe cei care săvârșesc aceste acte sexuale, bazându-se pe credința lor că, dacă o femeie provoacă excitația sexuală a unui bărbat și bea alcool, ar fi putut prevedea că va fi agresată sexual. Sau că, dacă nu se opune tuturor actelor solicitate, va trebui să suporte ceea ce i se întâmplă, deoarece comportamentul masculin de a o agresa sexual în aceste circumstanțe pare a fi un fel de consecință naturală ireversibilă a celui care se limitează la a evalua femeile ca obiecte ale plăcerii sexuale.

Tribunalul Superior catalan merge în sentința sa dincolo de această interpretare, în sensul că, asumându-și-o ca fiind proprie, nu acordă, totuși, fiabilitate mărturiei victimei în măsura în care, deși poate dovedi penetrarea vaginală, nu dovedește lipsa consimțământului.

Anunțate recursurile Parchetului și ale reclamantei, Tribunalul Suprem are acum cuvântul și va confirma – sau nu – achitarea denunțatului și, odată cu aceasta, recunoașterea – sau nu – a veridicității mărturiei victimei. Este de așteptat ca în sentința sa să recurgă din nou la condițiile de loc și de timp pentru a dovedi – sau nu – existența consimțământului, precum și a altor elemente ambientale care ar fi putut conduce la iterul faptelor denunțate.

În special, va trebui să analizeze motivele pentru care, având la dispoziție în interiorul zonei rezervate o cameră cu «canapea, frigider și televizor», ceea ce ar fi favorizat plăcerea sexuală a participanților, relația sexuală s-a consumat într-o toaletă neprimitoare, mică și sufocantă. Cu siguranță că va cântări și factorul timp, deoarece din momentul în care camera surprinde intrarea reclamantei în zona rezervată și până în momentul în care surprinde ieșirea denunțatului trec 16 minute, care sunt analizate de sentințe cu încetinitorul cu scopul de a separa diferitele acte sexuale practicate, în ciuda faptului că toate acestea pot fi evaluate în atenția aceluiași design sexual care – voluntar sau nu – i-a dus pe subiecți în interiorul zonei rezervate și care nu sunt decât părți ale aceleiași relații sexuale în care persoanele care participă la ea, prin faptul că au decis să intervină, pot schimba cursul evenimentelor și consimțământul lor.

Probarea faptelor prin comportamentul ulterior al reclamantei și al denunțatului ar fi fost facilitată dacă Tribunalul Superior nu ar fi respins ca element de coroborare a probei deducțiile pe care le-a făcut Audiencia Provincial cu privire la ieșirea precipitată a lui Alves din clubul de noapte, fără a se opri, fără a spune nimic și fără a se uita la persoana cu care tocmai întreținuse o relație sexuală satisfăcătoare și care plângea, ca fiind împotriva celui acuzat.

Din perspectiva statului de drept și a prezumției de nevinovăție, nu se poate decât să se simtă liniște cu faptul că Tribunalul Superior a declarat nevinovăția denunțatului dacă, într-adevăr, nu exista material probatoriu pe care să se susțină denunțarea faptelor. Să așteptăm evaluările Tribunalului Suprem.

Dar Alves știe că a reușit să treacă peste ștacheta standardelor probatorii în materie de libertate sexuală, împins de alți factori care au contribuit la obținerea achitării. Iar reclamanta își va păstra durerea și previzibila senzație de a fi participat la un sistem judiciar care, pe de o parte, a încurajat-o să depună plângerea, dar, pe de altă parte, permite două pronunțări judiciare atât de disparate în puțin peste un an, prin faptul că solicită astfel de cerințe în scopul de a infirma prezumția de nevinovăție, care par accesibile doar într-un scenariu de evidență grotescă.

Victimele au nevoie, dincolo de această justiție poetică, de o adevărată justiție materială.

María Acale Sánchez este profesor de drept penal la Universitatea din Cádiz.