Reacții la achitarea lui Dani Alves

Este dificil să eviți valul de reacții pe care le-a stârnit achitarea lui Dani Alves. Polarizarea crește, da, și odată cu ea impulsul de a alege o tabără, de a fanteza cu un adevăr absolut, „ori prezumția de nevinovăție, ori credibilitatea victimelor”, dar, din fericire, crește și îndoiala. Confuzia în fața unei realități complexe precum violența sexuală este inevitabilă. Cazul Alves nu poate fi redus la o analiză rapidă și univocă; este necesar să căutăm noi formule pentru a înțelege ceva ce depășește termenii în care se pune dezbaterea: „Ori cu el, ori cu ea”; „ori cu justiția, ori cu feminismul”.

O chestiune centrală a cazului

Oferind spațiu îndoielii și reflecției, profesorul de drept penal Jordi Nieva-Fenoll sublinia în aceste pagini o chestiune centrală, deși puțin discutată, a cazului Alves: „Pedeapsa unui acuzat nu face parte din despăgubirea victimei. Poate că în viitor, dincolo de a înclina mereu îndoiala de partea acuzatului, va trebui să ne gândim și să protejăm pe cine, indiferent dacă a fost agresat sau nu, suferă de afecțiunile psihologice specifice unei victime”.

Confuzia dintre pedeapsă și despăgubire

Imaginarea noastră confundă, în lipsa unor alternative mai bune, pedeapsa cu despăgubirea. Cu cât condamnarea este mai mare, cu atât este mai mare credibilitatea victimei sau supraviețuitorului, mai mare legitimitatea mărturiei sale și mai mare sprijinul social pe care îl primește. Cu toate acestea, această logică se naște dintr-o eroare de perspectivă: nu pedeapsa în sine este cea care repară, ci ceea ce reprezintă pedeapsa. Într-o imaginație corectivă, unde justiția este înțeleasă în principal sau numai ca expresie penală și punitivă, există un vocabular foarte limitat pentru a vorbi despre reparație. Procesul de recuperare și emancipare a persoanei agresate este suprapus în cadrul procesului de scrutin și sancționare a agresorului. Accentul, precum și narațiunea, vor fi puse pe el.

Separarea celor două procese

Este necesar să separăm cele două procese, din mai multe motive, printre care, eliberarea victimei de fantoma constantă a agresorului său și deschiderea posibilității ca aceasta să recapete controlul asupra relatării vieții sale, a memoriei sale și a ceea ce a însemnat agresiunea pentru ea. Terapeutul american Judith Lewis Herman abordează în cartea sa Truth and Repair (2023) linia spinoasă care separă pedeapsa de reparație. Când vorbește despre „justiție”, cuvântul se împarte în două semnificații. Pe de o parte, există justiția ca o rețea de instituții penale; pe de altă parte, există ceea ce este cunoscut sub numele de „justiția supraviețuitorilor”. Aceasta din urmă este cea care o interesează pe Herman.

„Primul precept al justiției supraviețuitorilor este dorința ca comunitatea să recunoască faptul că a fost comis un rău”, scrie ea. „Vor ca adevărul să fie cunoscut”.

Necesitatea adevărului și a recunoașterii

Acest lucru, și nu pedeapsa în sine, este ceea ce victimele caută în labirinticele căi ale dreptului penal. Adevărul. Recunoașterea colectivă. Acceptarea vinovăției de către agresor, pe care societatea trebuie să o ceară. Și, în ultimă instanță, un sens pentru durerea lor: să fi schimbat lucrurile pentru ca așa ceva să nu se mai repete. Sau, cel puțin, ca acea durere anume, acea durere a lor, să nu mai revină din nou și din nou, sub formă de suspiciune, sub formă de punere sub semnul întrebării a faptelor pe care le relatează, sub formă de prezumție de nevinovăție care pune sub semnul întrebării veridicitatea mărturiei sale. Repararea victimelor nu poate intra în conflict cu limitele justiției instituționale; nu se poate termina acolo unde se termină dreptul penal și nici nu poate fi condiționată de aceleași clauze care îl guvernează. Așa cum în niciun caz nu poate fi pusă sub semnul întrebării prezumția de nevinovăție, nici aceasta nu poate deveni un mecanism de anulare sau hărțuire a cuvântului celui care denunță o agresiune. Ambele trebuie să coexiste, fără ca dreptul acuzatului să se transforme în discreditarea victimei.

O rescriere feministă a relatărilor violenței

O rescriere feministă a relatărilor violenței sexuale — cum să o înțelegem, cum să o reparăm, cum să facem dreptate — ar trebui să se îndepărteze de punitivism. Nu pedeapsa agresorului ar trebui să structureze răspunsul la violență, ci însoțirea și emanciparea victimei. În caz contrar, riscă să cădem în capcana monstrului asocial: agresorul este o excepție, un individ nesănătos care a acționat împotriva normelor sociale și nu ca o consecință a acestora, iar condamnarea sa este un fel de exorcism colectiv în care ceilalți ne curățăm conștiința și evităm să ne punem în fața oglinzii incomode, chiar teribile, a vinei. Cum vom semăna cu un monstru?

Necesitatea unei justiții a supraviețuitorilor

Justiția supraviețuitorilor, nu ca surogat sau ca opțiune secundară la justiția penală, ci ca o structură robustă și echipată — sunt necesare resurse, cercetare, fonduri pentru grupuri de terapie, însoțire specializată, conștientizare socială etc. — poate aborda violența sexuală în complexitatea sa, acordând atenție drepturilor victimei și țesând rețele de sprijin care să servească societății în ansamblu, inclusiv agresorului, în măsura în care acceptă să participe la procesul reparatoriu, fără a condiționa această muncă de însoțire de condamnarea sau achitarea pronunțată de procesul penal. Cel mai mare eșec al justiției nu este lipsa pedepsei, ci lipsa reparației. Amanda Mauri este scriitoare și cercetătoare. Ultima sa carte este Museo de las ausentes. Usos políticos del duelo (Paidós).