Santos Juliá (Ferrol, 1940-Madrid, 2019)

Santos Juliá (Ferrol, 1940-Madrid, 2019) a reunit în biografia sa intelectuală mai multe particularități. A început foarte târziu să lucreze la Universitatea Spaniolă, după ce a trăit alte vieți — preot de stânga într-un cartier muncitoresc, director de școală, cercetător în mai multe țări și traducător — și nu și-a susținut teza de doctorat până în 1981, la peste 40 de ani. A studiat Sociologia și s-a transformat, totuși, într-un istoric pasionat de anii celei de-a Doua Republici, pe care i-a explorat în mai multe cărți strălucite — despre Partidul Socialist, Frontul Popular, Madridul republican sau figura lui Manuel Azaña. În puțin peste un deceniu, influența sa în aceste domenii a fost incontestabilă. Apoi a explorat perioade mai ample, până când a stăpânit întregul secol XX spaniol. A evoluat, de asemenea, de la istoria socială și politică cu rădăcini marxiste la o istorie intelectuală weberiană, preocupată de marile narațiuni și conceptele de lungă durată, de la cele două Spanii la Tranziție. Toate acestea, fără a adera la o școală anume, cu atât mai puțin la o clientelă universitară obișnuită: a avut puțini discipoli, mulți admiratori și câțiva critici, incapabili să-i înțeleagă independența de opinie.

Astfel, s-a numărat printre istoricii care, de la tranziția de la dictatura franchistă la democrația actuală, au deschis calea dezvoltării și internaționalizării meseriei lor, dialogând în același timp cu științele sociale și integrând traiectoria Spaniei în tendințele generale ale Europei, fugind de esențialisme și excepționalisme. O sarcină, într-o anumită măsură, generațională. Cu toate acestea, dincolo de activitatea sa academică, Juliá s-a remarcat printr-o proiecție publică pe care a dedicat-o presei, ca și comentator al scenei politice spaniole. Întotdeauna legat de ziarul Джерело новини, începând din 1982 a publicat mai ales recenzii și note despre subiecte istorice. Fără a abandona această linie, în 1994 a făcut saltul la publicistică de la mâna marelui său prieten — aproape un mentor sau frate mai mare — Javier Pradera, editorialist și semnătură obișnuită în aceleași pagini. De atunci, și până în 2012, textele sale au apărut cu regularitate, curând în fiecare duminică și din 2001 la fiecare două săptămâni, timp de peste 18 ani în total. Acele opinii duminicale, foarte așteptate și citite, au dat naștere la dezbateri aprinse în diverse cercuri. După o întrerupere de 15 luni, forțată de dezacordurile sale cu compania editoare, a revenit în 2014 într-un ritm mai scăzut, prin articole lunare, comentarii la campaniile electorale și articole despre lexicul politic. Până în mai 2019, cu puțin înainte de moartea sa.

Santos Juliá nu numai că a scris în presă, ci a și reflectat asupra semnificației acestei activități. Nu mai aveau sens, în opinia sa, intelectualii dispuși să servească drept ghizi societăților lor, purtători de cuvânt ai unor entități colective precum națiunea sau proletariatul și faruri ale utopiilor totalizatoare care abundaseră atât de mult în secolul XX. Dar încă mai exista un rol relevant pentru scriitorul care se dezvolta în cadrul democratic, unde abundau vocile distincte și se impuneau obiective mai modeste. Era suficient să deslușească problemele contemporane, din cunoștințele limitate ale fiecăruia, cu scopul de a propune interpretări și soluții rezonabile la conflicte. Intelectualul, îi plăcea să spună, apărea în ziare ca un observator angajat sau critic, o definiție a liberal-democratului francez Raymond Aron cu care se identifica. La această maximă s-a ținut, cu o autoritate puțin contestată printre cititori, situați adesea, dar nu întotdeauna, în centrul-stânga al spectrului politic. Nu era ușor să contrazică tezele sale, bazate pe o documentare exhaustivă și pe rigoarea cu care căuta conținutul precis al cuvintelor, care, după cum afirma, nu erau niciodată inocente, ci adăposteau intenții și aveau consecințe. Încă impresionează soliditatea articolelor sale. La fel ca și refuzul său de a urma lozincile partizane ale fiecărui moment; deși a coincis cu cei care apărau valoarea tinerei democrații spaniole și cu proiectele modernizatoare ale primelor guverne ale lui Felipe González, nu s-a aliniat niciodată cu cineva care i-ar fi cerut să-și reprime o convingere, iar unele dintre cele mai ascuțite înțepături ale sale i-au rănit pe socialiști.

Opera jurnalistică a lui Juliá a fost impregnată de condiția sa de istoric, punctul de observație din care contempla evenimentele imediate pentru a le plasa în tendințe pe termen lung în istoria Spaniei, a problemelor sale cronice și în special a celor care afectau democrația modernă, obstacolele cu care se confruntase pentru a ajunge, a se consolida și a funcționa în mod adecvat, adesea împărtășite cu omologii săi occidentali. Îi plăcea să-și amintească genealogia tranziției democratice, inexplicabilă fără efortul anterior al celor care optaseră pentru reconcilierea națională, și considera pactul constituțional din 1978 o mare realizare, ceea ce nu excludea necesara reformă a Constituției. A respins cu fermitate pierderea acestei culturi a pactului și polarizarea politică progresivă, precum și atacurile la adresa separării puterilor. Îl indigna deteriorarea instituțiilor, legată de dinamica internă a partidelor, practicile lor cacicești și corupte în colaborare cu companii prietene, dar și de comportamentul impardonabil al titularilor lor. Nu degeaba s-a întors la ziar în 2014 pentru a cere abdicarea lui Juan Carlos I, care a avut loc doar patru luni mai târziu.

Încetul cu încetul, critica naționalismelor și a viselor lor romantice, care nu recunoșteau pluralitatea comunităților lor și nici europenizarea suveranităților, angajate în derive maximaliste, a câștigat spațiu în articolele sale. Mai întâi conflictul basc, unde a condamnat terorismul ETA și reacția GAL. Apoi cel catalan, care de mai bine de un secol generase emulația continuă în alte teritorii și ajunsese, în opinia sa, să folosească tehnici de lovitură de stat. În spatele acestor considerații se afla o profundă preocupare social-democrată pentru stat, a cărui creștere — contrar a ceea ce credeau și cred neoliberalii — a însoțit întotdeauna democrația liberală și care în Spania suferea de o lipsă evidentă de raționalizare și autonomie administrativă. Mai multe probleme i-a dat poziția sa față de așa-numita memorie istorică, un steag al stângii care îl irita. Pentru că încurca istoria — o disciplină cu reguli de probă — și memoria — subiectivă și schimbătoare — și pentru că nu era recomandabil să se vorbească despre o memorie singulară — cu atât mai rău, să se impună una oficială —, ci era de preferat să se refere la memorii multiple. Pe de altă parte, în Tranziție nu existase amnezie, ci o amnistie menită să arunce la uitare trecutul în bătălia politică. Aceste poziții, compatibile cu recunoașterea victimelor dictaturii, i-au adus polemici destul de aprinse.

În definitiv, istoricul independent a conviețuit cu observatorul angajat și, probabil, nu se poate înțelege unul fără celălalt în opera lui Santos Juliá. Prin atitudinea sa, a dorit să contribuie la consolidarea democrației bazate pe o cetățenie educată și activă, capabilă să ceară socoteală politicienilor, intolerantă față de corupție, abuzurile partizane și populisme. Pare inevitabil, trecând în revistă articolele și editorialele sale, să ne gândim la atmosfera politică irespirabilă de astăzi, mai polarizată pe zi ce trece, la corupțiile flagrante care ne afectează sau la ascensiunea extremei drepte naționaliste, și să ne întrebăm ce ar fi spus Santos, cu ce cuvinte, deloc inocente, dar precise și înțepătoare, ar fi descris realitatea noastră convulsivă.

Miguel Martorell și Javier Moreno Luzón sunt profesori de Istorie la UNED și, respectiv, la Universitatea Complutense din Madrid, și coeditori ai cărții lui Santos Juliá *Nunca son inocentes las palabras. Artículos sobre política en Джерело новини (1982-2019)* (Galaxia Gutenberg).