Asemenea copiilor care se ceartă pe o singură jucărie

Asemenea copiilor care se ceartă pe o singură jucărie, ne întindem brațele și ne gândim, da, lumea este o luptă.
Ceea ce un jucător câștigă, altul pierde.
Metafora perfectă a bătăliei pentru recompense finite este tortul de ziua de naștere: porția ta poate crește doar diminuând porția celorlalți.
Lumea nu este un șervețel, ci un tort pe care toți vor să-l înghită singuri.

Experții numesc acest concept “falacia sumei zero”.
Constă în a crede că, dacă cineva obține ceva, altul trebuie să sufere o pierdere de exact aceeași valoare.
Această mentalitate, astăzi în plină expansiune, se află în spatele opiniilor răspândite: bogații se îmbogățesc pe seama celorlalți, bărbații dau înapoi când femeile avansează, Sudul profită de Nord, străinii ne iau locurile de muncă și beneficiile sociale, celelalte țări abuzează de marea putere globală.
Astfel, înfloresc discursurile manicheiste — ești câștigător sau pierzător, devorezi sau ești devorat — și lideri manipulatori care transformă confruntarea într-un drum inexorabil.
Cu viziunea lor divizivă, împing comunități și țări către o atitudine cinică și contagioasă, un cu mine sau împotriva mea.
Ca și cum nu ar exista suma pozitivă, ca și cum multe persoane nu ar putea câștiga în același timp.
Această falacie acutizează antagonismele, ne impulsionează să trăim alienați și fără aliați.
O privire mărginită și închisă care implică pericolul de a ne arunca în situații în care toată lumea pierde, a cărei manifestare extremă este războiul.

Psihologia afirmă că această atitudine de sumă zero se naște dintr-o percepție a penuriei și din sentimentul de amenințare.
Conform cercetărilor, își are rădăcinile în frică și predomină în societățile ierarhice cu inegalități economice mari.
Cei care apără această viziune se definesc adesea ca realiști: lumea este așa, nu există alternativă.
Cu toate acestea, în mod paradoxal, viețile lor de zi cu zi sunt străbătute de nenumărate forme de colaborare.

În lumea greco-romană, ospitalitatea era sacră.
Cuvântul xénos, care astăzi supraviețuiește în “xenofobie”, însemna “străin” și “oaspete”.
Călătorii aveau o protecție scăzută din partea legilor; de aceea, trebuiau să aibă încredere în bunăvoința străinilor.
Era o datorie religioasă să primești nou-venitul, oferindu-i mâncare și acoperiș.
Gazda și invitatul făceau schimb de un symbolon, un obiect împărțit în două părți care se asamblează, pentru a se recunoaște în viitor, chiar și copiii și nepoții lor.
Ambele familii rămâneau unite: cu cât mai multe favoruri, cu atât mai multă protecție.
Această reciprocitate era considerată o binecuvântare care traversa generații.
În epopeea antică, străinul era întotdeauna un bine pentru casa care îl găzduia.
Uneori, zeii se deghizau în cerșetori pentru a pune la încercare generozitatea oamenilor.
De aceea spune Epistola către Evrei: “Nu uitați ospitalitatea, deoarece, prin ea, fără să știe, unii au găzduit îngeri”.
Acest obicei antic, ca și cel al cadoului, este un exemplu de beneficiu reciproc și reciprocitate.
Și arată că frica ne poate împinge la lupta tuturor contra tuturor, dar și la colaborare și alianță.

Odiseea este o narațiune despre ospitalitate.
Marinarul Odiseu este primit de locuitorii — fioroși sau compătimitori — de pe coastele unde naufragiază: ciclopii nemiloși, atrăgătoarea vrăjitoare Circe, gingașa nimfă Calypso, indolentii lotofagi, prosperii feacieni…
După un deceniu de absență, eroul se întoarce în Ithaca, regatul său.
Acolo descoperă că unii nobili conspiră pentru a-i smulge tronul și se deghizează în cerșetor pentru a trece neobservat în timp ce își urzește răzbunarea.
Eumeu, un umil porcar care are grijă de cocinile palatului, îl primește în cabana sa pe rege fără să-l recunoască.
La căldura focului, cei doi bărbați împart mâncare și discută.
Astfel, Odiseu ascultă povestea slujitorului tăcut și fidel la care nu s-a uitat niciodată.
Eumeu se născuse principe al unei insule îndepărtate, dar fusese răpit în copilărie de doica sa, vândut unor pirați și scos la licitație ca sclav în Ithaca.
Eroul ascultă un bărbat de sânge regal, egalul său, care acum are grijă de turmele sale de porci, fără familie, avere sau libertate.
A înțelege, ca în acea noapte Odiseu îmbrăcat în zdrențe în fața focului, că cele mai mari fluctuații se potrivesc în orice viață, că adversitatea poate irupe într-o casă sigură și că toți depindem de bunătatea altora, ne-ar ajuta să fim, în fața nenorocirilor celorlalți, mai puțin pasivi și mai compătimitori.

Antropologia a studiat ospitalitatea și darul în numeroase culturi ca simbol al reciprocității.
A da și a primi cadouri erau sarcini principale în ziua de lucru a unui erou homeric.
Nu este o licență literară: reflectă un obicei real și regal în lumea miceniană.
De ce acei regi atât de geloși făceau cadouri pe fiecare mai splendide, diminuându-și comoara pentru a spori bunurile altora?
Cadoul nu este obiectul care se oferă; este legătura, alianța, încrederea.
Conform mentalității sumei zero, logica prădătorului ar fi trebuit să-i măture pe cei care renunță la interesul lor dăruind sau îngrijind pe ceilalți, chiar și dincolo de rudenie.
Cu toate acestea, într-un fel am descoperit că împărtășirea generează beneficii reciproce, câștig individual și realizări colective.
Suntem capabili de cel mai mare egoism, dar și, oricât de ciudat ar părea, să dăruim și să împărțim, chiar și să dăruim.
Adaptarea noastră a modelat un creier contractualist, pregătit să înțeleagă că colaborarea este un avantaj evolutiv.
Pe termen lung, nimeni nu se salvează fără sprijin.
Trebuie să ai ambiție: de ce să te mulțumești să fii un triumfător care îl asuprește pe aproapele tău când îl poți transforma în aliatul tău.
Chiar dacă savurezi victoria în Troia, într-o zi vei ajunge în Ithaca în zdrențe și poate că singura ta speranță va fi acolo unde te așteptai mai puțin, în cocini.

Cercetătoarea Elinor Ostrom, laureată a Premiului Nobel, a respins din economie teza contribuției nule, conform căreia ființele umane nu sunt dispuse să coopereze, nici măcar atunci când cooperarea ar fi reciproc avantajoasă, cu excepția cazului în care sunt obligate de norme externe.
Partizanii acestei idei afirmă că nicio persoană nu ar contribui la binele comun fără constrângere.
Cu toate acestea, Ostrom a adunat dovezi că “oameni din toate sferele și din toate părțile lumii se organizează pentru a se apăra reciproc împotriva riscurilor și pentru a proteja resursele naturale”.
În orice societate există indivizi “mai dornici decât alții să lucreze în reciprocitate”, dar, atunci când colaboratorii se recunosc, țes rețele eficiente și rezistente.
Strămoșii noștri antici credeau că cultivarea ospitalității și reciprocității sunt norme sacre, pe lângă faptul că sunt sagace.
După cum afirmă Deuteronomul: “Să-l iubiți pe străin, pentru că și voi ați fost străini”.
Anumiți lideri ne fac să credem că colaborarea este o afacere proastă sau un animal mitologic, dar legenda ființelor umane născute pentru a căuta doar avantajul maxim cu orice preț este deja discreditată de biologie: individualismul egoist prin natura sa este o invenție fără susținere.
Urmărirea celui mai mare beneficiu, indiferent de cine cade, sfârșește adesea cu ochi pentru ochi: pe termen lung, toți chiori.
Dezvoltarea speciei noastre dovedește că este mai rațional să cauți cooperarea decât conflictul, să obții aliați decât să creezi adversari, să cultivi darul și nu bățul.
Cel mai capabil nu este cel mai lacom, pentru că în conviețuire ne jucăm supraviețuirea.

Irene Vallejo este filolog și scriitoare, Premiul Național pentru Eseu din 2020 pentru Infinitul într-o trestie (Siruela).