Coastele barbecue sau BBQ ribs sunt una dintre cele mai savuroase invenții ale bucătăriei americane. Fragede, suculente și acoperite cu acel sos dens care îți lasă degetele lipicioase, este greu să reziști farmecului lor dulce-acrișor. Nu sunt cea mai rafinată mâncare și nu există o modalitate elegantă de a le mânca, dar vai de cel care nu se bucură murdărindu-se cu ele.
Șoriciul, sau chicharrón-ul spaniol, este ca diavolul însuși, poate lua multe forme diferite. Majoritatea (îmi pare rău să o spun) sunt privite similar de orice nutriționist, dar ce mai contează asta când deliciul merită din plin răsfățul. În Spania există aproape la fel de multe tipuri de chicharrón câte accente – și chiar o Chicharrona – și le găsim sub mai multe nume decât Tamara-Ámbar-Yurena. Desigur, fiecare cu particularitățile sale, dar cu un numitor comun: carnea de porc.
Ținând cont că mezelurile, spre deosebire de produsele sărate precum cecina sau jambonul, au reprezentat istoric o modalitate de a conserva cantități mari de grăsime, sânge și alte părți mai puțin rafinate - dar foarte gustoase, mai ales odată condimentate - ale porcului, xolís din Pirinei este, din start, un caz special. Acest cârnat uscat, tradițional din Pallars Jussà și Pallars Sobirà, în Lleida (Catalonia), este conceput pentru a fi consumat ca atare sau cu pâine - deși unii îl folosesc și la gătit, după cum vom vedea.
Dacă nu sunteți din Insulele Canare sau nu sunteți familiarizat cu gastronomia lor, este foarte probabil ca la citirea titlului acestei rețete să credeți că este o combinație ciudată. Să începem prin a clarifica faptul că în lexicul canarian „piñas” nu se referă la fructe, ci la „piñas de millo”, care nu sunt altceva decât știuleți de porumb proaspăt. Împreună cu cartofii și carnea de porc – sau mai bine zis, de porc – fac parte din cele mai prezente produse în bucătăria arhipelagului.
