Scriitoarea Rumena Bužarovska (Skoplje, 44 de ani)

Scriitoarea Rumena Bužarovska (Skoplje, 44 de ani) nu se poate abține să nu-și dedice primele reflecții într-o cafenea din Madrid țării sale, Macedonia de Nord. Nu sunt zile ușoare pentru statul balcanic. În noaptea de 16 martie a avut loc un incendiu într-un club de noapte din micul oraș Kočani. Au murit 59 de persoane și au fost aproximativ 200 de răniți, unii fiind internați în spitale din mai multe țări europene: «Oamenii sunt furioși. Și orașul este mort. Nu există familie care să nu fi pierdut una sau mai multe persoane».

Kaoutar Harchi: O autobiografie plină de durere și angajament

Să pui capăt unei relații de cuplu nu este ușor. Să te îndepărtezi de un prieten, nici atât. Dar ce se întâmplă când psihologul este cel care nu se mai potrivește în viața pacientului său? Ce se întâmplă când simți că progresul terapeutic a stagnat și că progresele sunt nule? Anglo-saxonii vorbesc despre «therapy rut», un punct mort în care ședințele nu mai ajută pacientul, care nu știe întotdeauna cum să se comporte când descoperă că terapia nu funcționează.

Ce este realitate, ce este invenție și cum se relaționează ambele în cadrul produselor culturale? Dezbaterea despre limitele neclare dintre ficțiune și non-ficțiune a fost tradițională în lumea literară, dar dincolo de suplimentele culturale și discuțiile literare, are importanța sa și în domeniul juridic.

În 2005, Primăria din Cartagena (Regiunea Murcia, 220.000 de locuitori) a lansat Mandarache, un proiect pentru promovarea lecturii în rândul tinerilor sub forma unui premiu literar.

Ne întâlnim la prânz într-unul dintre acele baruri cochete din cartierul Malasaña din Madrid (în care a locuit mulţi ani, dar pe care nu-l mai frecventează atât de des), fără să ne dăm seama că, la acea oră, ar fi aglomerat şi ar fi imposibil să purtăm o conversaţie discretă.

Constat cu stupefacție că, în ultima vreme, televiziunile intervievează scriitori, promovează cu delectare apariția unor romane «imprescindibile», conform promotorilor lor. Și subliniază că majoritatea abordează tematici sociale, revendicări neamânate, «empowerment», acele lucruri la modă de care, se pare, piața și cititorii conștienți au nevoie. Dar mă îndoiesc profund că oamenii care trăiesc în compania iremplasabilă a televizorului au o dragoste excesivă pentru cărți.

În toată furtuna verbală ce înconjoară cartea lui Luisgé Martín, El odio, un cuvânt a rămas absent, cuvântul sobru «responsabilitate». Am văzut apărători necondiționați ai libertății de exprimare și am văzut și auzit, de asemenea, pe cei care revendicau dreptul la onoare al victimelor vii și moarte ale unui dublu asasinat a cărui cruzime, poate, cuvintele nu o pot exprima, așa cum nu există cuvinte pentru a povesti durerea mamei copiilor uciși, nici probabil capacitatea de a înțelege profunzimea ei.

«Ne este din ce în ce mai greu să ne narăm pe noi înşine», explică psihanalista Lola López Mondéjar (Molina de Segura, Murcia, 1958). Telefoanele mobile, rețelele sociale, precaritatea locurilor de muncă şi, în general, capitalismul digital ne împiedică să elaborăm o poveste care să ne ajute să ne înţelegem şi să ştim cine suntem, ce vrem şi ce putem face.

Tommy Orange este «indian». El folosește conștient acest cuvânt pentru a se autodefini. Dar crede că atunci când este pronunțat de anumite persoane, devine insultător, reducționist și învechit. Este un termen impus acum 500 de ani din necunoaștere și care «adesea, din exterior, este folosit ca armă», explică el. Orange, născut în Oakland (la est de San Francisco, California) acum 43 de ani, consideră că indian este ofensator, iar nativ american, uneori, prea generic sau formal.