Este dificil să găsești un tânăr din generația millennial care să nu fi fost comparat cu un membru al familiei dintr-o generație anterioară. Căruia să nu i se fi spus că acum condițiile de viață sunt mult mai prietenoase, că are toate ușile deschise pentru a reuși și că, dacă nu o face, este poate pentru că nu are capacitatea de sacrificiu. Care sunt cele mai mari obstacole în dezvoltarea proiectului de viață al tinerilor? Este o problemă de caracter sau este contextul social actual cel care îi stagnează? Trei experți în domeniu își prezintă viziunile.

Marta Carmona și Javier Padilla, medici afiliați Más Madrid și autori ai cărții «Malestamos», consideră că tinerii se confruntă cu condiții economice mai dure decât generațiile anterioare pentru a atinge același nivel de trai. Psihopedagoga Sonia López Iglesias crede că există o problemă de supraprotecție care face ca mulți tineri să nu poată gestiona frustrarea la vârsta adultă.

Precaritatea este cea care le împiedică proiectul de viață

Marta Carmona și Javier Padilla

Expresia clișeică „generație de cristal”, inițial adresată milenialilor — cei născuți între anii '80 și mijlocul anilor '90 —, ai cărei membri mai în vârstă împlinesc lejer 40 de ani, s-a extins progresiv și la generația Z — cei născuți între a doua jumătate a anilor '90 și începutul acestui secol. Ambele generații au îmbrățișat revendicarea pentru o mai bună sănătate mintală, vorbesc deschis despre terapie, anxietate, depresie și, deși într-o măsură mai mică, despre tulburări mintale grave. Odată spart tabuul generațiilor anterioare, se deschide o discuție pertinentă: au scos la iveală o realitate care a existat dintotdeauna și era doar ascunsă?; se frustrează mai mult decât înainte?

Adevărul este că problematizarea fragilității tinerilor ne determină să privim în interiorul lor, să analizăm din ce „material” sunt făcuți, ce resurse interne au pentru a face față adversității, cum își spun povestea, ce aspirații au. Totuși, dacă înainte de a pune aceste întrebări lărgim puțin perspectiva și observăm contextul, descoperim că despre mileniali s-a spus în repetate rânduri că, de când au apărut pe lume, au sărit dintr-o criză în alta. În fața acestei narațiuni, răspunsul generațiilor anterioare este că și ele au suferit, dar că prin efort și muncă asiduă se reușește.

Cu toate acestea, apare o neconcordanță importantă între cele două narațiuni. Adevărul este că numărul de ani de salariu necesari astăzi pentru a face față achiziției unei locuințe este mult superior celui necesar acum 30 sau 50 de ani. Pilonii statului bunăstării construiți de generațiile anterioare sunt astăzi precarizați, fiind deosebit de semnificative pierderea ascensorului social care a funcționat în deceniile anterioare și drumul inexorabil — dacă nu se iau măsuri pentru a-l evita — către o societate segregată în funcție de cine moștenește un bun de primă necesitate precum locuința.

În timp ce părinții, profesorii și șefii îi încurajează să se străduiască și să muncească din greu, tinerii — și cei nu atât de tineri — observă instituții din ce în ce mai slăbite, precum și centre de sănătate de cartier fără programări disponibile pentru următoarele trei săptămâni. Ceea ce se presupunea că funcționează, funcționează din ce în ce mai puțin.

Este dificil să ai încredere că totul va fi bine în aceste circumstanțe. Toate generațiile s-au confruntat cu adversități — suntem nepoții și strănepoții unei traume generaționale extrem de dure, prost elaborate prin tăceri de fier —, diferența este că generațiile anterioare contau pe promisiunea unei lumi mai bune care dădea sens proiectului biografic. Tinerii, însă, aud continuu că sunt prima generație care va trăi mai rău decât părinții lor. Observă cum lumea adulților — sau a celor mai adulți decât ei — pretinde să se comporte ca și cum piața muncii nu se va transforma enorm în următorii ani ca urmare a intrării masive a tehnologiilor disruptive.

Este dificil să construiești un proiect vital în cea mai absolută incertitudine, cu o senzație tot mai mică de control și suveranitate asupra acelui proiect. Au tinerii noi promisiuni de care să se agațe? Dacă vorbim despre sănătatea lor mintală, aceasta nu poate fi separată de condițiile de viață. Suferința psihică adoptă diferite forme și prezentări, dar este întotdeauna în relație cu lucrurile care ni se întâmplă.

Dacă pentru a înțelege tinerii ne uităm doar la ei și la mediile lor imediate, vom găsi familii supraprotectoare, familii neglijente, familii ciudate sau familii încântătoare care se descurcă cum pot cu ceea ce le oferă viața. Pe parcursul întregului secol XX s-a visat la un secol XXI și asta a permis depășirea celor mai mari orori din istoria umanității. În secolul XXI, păstrăm o tăcere mormântală față de secolul XXII (sună ciudat chiar și să scriem asta). Nu este de mirare că cei care au cea mai mare parte a vieții în față ne spun că este imposibil să ai sănătate mintală într-o societate care a uitat de viitor.

Marta Carmona este psihiatru comunitar, deputat și purtător de cuvânt pe probleme de Sănătate al Más Madrid în Adunarea din Madrid. Javier Padilla este medic de familie și secretar de stat pentru Sănătate. Ambii sunt autori ai cărții «Malestamos. Cuando estar mal es un problema colectivo» (Capitán Swing).

Supraprotecția impactează viața adultă

Sonia López Iglesias

Mulți tineri din societatea noastră au crescut sub un model educațional supraprotector. O acompaniere care împiedică persoana, în timpul copilăriei și adolescenței, să-și dezvolte adecvat autonomia, procesul de învățare și capacitatea de a face față dificultăților. Un model educațional în care familiile au evitat ca fiii lor să fie frustrați, să sufere, să comită greșeli sau să experimenteze emoții neplăcute, anticipându-le posibilele erori și eliminând obstacolele din calea lor. Și toate acestea au un impact asupra modului în care tânărul își gestionează viața adultă.

Acest instinct protector, dus la extrem, împiedică persoana să-și dezvolte adecvat maturitatea și competențele necesare pentru a înfrunta viața în mod autonom și eficient. Această lipsă de pregătire îl transformă pe tânăr într-o persoană vulnerabilă în fața provocărilor cotidiene ale vieții adulte, cum ar fi frustrările profesionale sau dificultățile în relațiile personale.

Așa-numita «creștere elicopter» (din engleză helicopter parenting) este un termen citat pentru prima dată în 1969 de psihologul israelian Haim Ginott. Utilizarea sa s-a generalizat în 1990, când psihologii americani Jim Fay și Foster Cline l-au folosit pentru a defini părinții supraprotectori, dispuși să-și salveze copiii de orice problemă și dezamăgire pe care le-ar putea experimenta.

Așa cum sugerează acest termen, pe măsură ce persoana ajunge la vârsta adultă, sechelele acestui tip de creștere devin mai evidente. Tânărul care a crescut într-un mediu supraprotector are de obicei dificultăți în a-și identifica și gestiona propriile emoții, precum și în a le valida pe ale celorlalți, ceea ce îi poate provoca niveluri ridicate de anxietate și stres.

Această situație se traduce adesea într-o stimă de sine fragilă, insecuritate constantă și o teamă persistentă de a comite greșeli, ceea ce îl împiedică să aibă încredere în propriile capacități și să ia decizii bune.

Pe plan profesional, lipsa de experiență în luarea deciziilor și în rezolvarea problemelor poate îngreuna adaptarea tânărului la medii de lucru exigente sau asumarea rolurilor de lider în proiecte. Ar putea arăta puțină încredere în sine, inițiativă personală și capacitate de a face față eșecurilor, ceea ce îi va limita progresul profesional. În plus, teama constantă de a comite greșeli îi va genera frica de eșec, afectându-i negativ performanța.

Adesea, tânărul care a crescut într-un mediu supraprotector nu a dezvoltat adecvat abilitățile necesare pentru a-și gestiona banii eficient. Drept urmare, va întâmpina dificultăți în a lua decizii economice corecte, a economisi, a planifica pe termen lung, a realiza investiții bune sau a gestiona situații financiare complexe, cum ar fi administrarea datoriilor. Teama de eroare și lipsa experienței practice pot genera în el o senzație de vulnerabilitate în fața situațiilor neprevăzute, cum ar fi o criză economică sau pierderea locului de muncă.

Tinerii care au fost excesiv protejați de familiile lor tind să ducă lipsă de abilitățile sociale și independența emoțională necesare pentru a stabili relații sănătoase, fie cu familia, prietenii, partenerul sau colegii de muncă. Vor arăta dificultăți în a interacționa eficient în situații neprevăzute, a aborda conflictele în mod matur, a comunica afectiv și a-și asuma responsabilități într-o relație. Frica de confruntare sau de a fi judecat poate, de asemenea, provoca izolarea tânărului sau dependența de ceilalți.

Este fundamental ca aceste persoane să învețe să-și dezvolte autonomia, să accepte greșelile ca parte esențială a învățării și să-și întărească reziliența pentru a putea depăși provocările de zi cu zi. Doar așa vor putea depăși efectele unei creșteri supraprotectoare care i-a lăsat neprotejați și se vor putea bucura de o viață plină, echilibrată și satisfăcătoare. Contextul socio-economic influențează și el, dar nu la fel de mult ca o personalitate prost construită.

Sonia López Iglesias este psihopedagog și învățător.