Unul dintre personajele din «Adevărul despre cazul Savolta» (Seix Barral) spune că Barcelona este orașul din lume unde se comit zilnic cele mai multe păcate. «Ați văzut străzile?», întreabă el străinul care tocmai l-a invitat la un pahar într-o tavernă. «Sunt coridoarele iadului», îi explică. Trebuie să fi fost așa, dacă îi dăm crezare, între 1917 și 1919, anii în care se desfășoară acțiunea romanului lui Eduardo Mendoza, publicat pe 23 aprilie 1975.
La începutul lui noiembrie 1998, avocatul Philippe Sands s-a întâlnit cu soția sa, Natalia, în fața porților cimitirului Pantin, la periferia Parisului. El avea o veste care nu avea legătură cu vizita la cimitir: reprezentanții dictatorului chilian Augusto Pinochet, arestat la Londra la cererea judecătorului spaniol Baltasar Garzón, îi propuseseră să-i apere interesele.
Când ies din camera mea de la The Georgian House și cobor în barul de la parter, dau peste un grup de bătrâni care cântă la ukulele. Întonează un cântec pe care nu-l cunosc, dar îmi dă o stare de bine, transmite o fericire liniștită. Fără grabă. Ies pe strada principală din Saint Anne, Victoria Street. Abia dacă e cineva pe stradă, deși e șapte seara într-o zi de sfârșit de iulie. Soarele strălucește. Pe trotuarul de vizavi se află un local cu o vitrină mare. Este Riduna Radio, postul local.
Într-una din însemnările din jurnalul pe care Ludwig Wittgenstein l-a scris în 1930 se poate citi: “Este adevărat că trebuie să se poată trăi și în ruinele caselor în care se obișnuia să se trăiască. Dar este greu. Te-ai obișnuit cu căldura și confortul camerelor, chiar dacă nu știai. Dar acum, când hoinărești prin ruine, știi”. La ce se referea autorul Tractatus-ului în acel moment, ce avea în cap? Puțin mai departe spune: “Nu pot, adică, nu vreau să renunț la plăcere. Nu vreau să renunț să mă bucur și nu vreau să fiu un erou”.
Sesquicentariul nașterii lui Thomas Mann ne invită să ne amintim de figura impunătoare a acestuia, nu doar ca scriitor formidabil, ci și ca voce puternică împotriva fascismului. După sosirea sa la New York în 1938, Mann a declarat: „Unde sunt eu, acolo este Germania”, exprimând atașamentul său profund față de cultura germană, în ciuda persecuțiilor naziste.
Filozoafa și militanta Simone Weil răspundea la stupoarea scandalizată a europenilor amintind că „Hitler făcea cu Europa ceea ce Europa făcuse întotdeauna cu celelalte popoare”.
Weil, evreică de origine, creștină în gândire, anarhistă prin convingere, a luptat împotriva fascismului în Spania și a sfârșit prin a se lăsa să moară în Anglia, în semn de solidaritate cu victimele nazismului pe care nu le putea ajuta.
