David Le Breton: «Nu am scris pentru a face carieră, ci pentru a înțelege teme intime»

David Le Breton (Le Mans, 71 de ani) și-a început activitatea în antropologie studiind modul în care societatea își exercită influența asupra corpului uman (în «Sociologia corpului», publicată în Spania de Siruela, ca și celelalte cărți traduse ale sale). Apoi a continuat să lucreze asupra comportamentelor de risc ale adolescenților (excesele cu drogurile, sporturile extreme, participarea la violență) deoarece el însuși le trăise. Totul a pornit dintr-o necesitate interioară: nevoia de a înțelege. «Niciodată nu am scris pentru a face carieră, ci pentru a înțelege teme intime, apropiate, care m-au afectat personal», spune el. Natura durerii sau dorința de a dispărea de sine (în «A dispărea de sine») au fost alte teme ale sale, o durere și o dorință pe care le-a simțit și el în pielea sa. Toate acestea l-au condus la ceea ce poate fi tema sa principală: mersul pe jos, pe care îl consideră o modalitate de a lua distanță de lume și de a căuta liniște. O explorează în «A merge pe jos prin viață» sau în «Elogiul mersului pe jos». În ultima sa carte, netradusă în Spania, se întreabă dacă am ajuns la sfârșitul conversației: în Madrid, în Strasbourg, în Rio, nu vede decât oameni agățați de smartphone-ul lor, mergând ca zombi. «Nu vreau să fiu moralist, nici să judec, ci să înțeleg ce se întâmplă în jur: aceasta este sarcina fundamentală a antropologiei», spune el.

Le Breton a vizitat Spania în februarie pentru a participa la Forumul Culturii de la Valladolid și ne-a primit, oarecum timid și zâmbitor, într-un hotel din apropierea Gran Vía madrilenă.

Întrebare: Ce s-a întâmplat în tinerețe de ați vrut să dispăreți de sine?

Răspuns: Este greu de spus, pentru că provin dintr-o familie normală, structurată, cu părinți care m-au iubit. Dar, nu știu de ce, de mic mă simțeam rău în pielea mea. Margaret Mead, antropologul american, a spus că atunci când un tânăr se simte rău cu sine studiază Psihologie; când se simte rău cu societatea studiază Sociologie, iar când se simte rău în ambele feluri optează pentru Antropologie. Acestea au fost domeniile mele de studiu.

Î: Și vă simțiți mai bine acum?

R: Da… Am ajuns să găsesc gustul pentru viață, dar nici nu mă recunosc în lumea actuală, pe care o găsesc violentă, prea tehnologică, în care trăim împreună, dar în singurătate. Mă afectează brutalitatea politicii și a geopoliticii, de aceea caut refugiu în scris. Este colacul meu de salvare.

Î: Panorama dă chef de dispariție.

R: Trebuie să rezistăm, să găsim motive pentru a iubi viața. Mersul pe jos, de exemplu, nu este doar un refugiu personal, ci și colectiv. În Europa sunt 450.000 de pelerini care fac Drumul lui Santiago. Este o modalitate de a arăta rezistență. Acești călători sunt ca o adunare internațională, pionieri ai unei lumi viitoare unde ceea ce va fi important va fi solidaritatea, prietenia și recunoașterea reciprocă, dincolo de religii sau dezacorduri politice. Și mai presus de dizabilitățile fizice.

Î: Pe lângă ideea de a dispărea, există și cei care vor să fie prezenți peste tot. Și are mult de-a face cu rețelele sociale.

R: În realitate, când te uiți la ecran nu ești nicăieri, te diluezi. Îmi place să opun conversația comunicării: prima este față în față, implică atenție și privire în ochi. Există loc pentru tăcere, lentoare, complicitate. A doua este mai dispersată și utilitară. Ecranul presupune un fel de bulă: nu există o senzorialitate comună.

Î: Dacă încerc să mă îndepărtez de zgomotul lumii, descopăr că zgomotul este în interior: creierul meu merge foarte repede și îi este greu să se concentreze.

R: Într-adevăr. De aceea recomand plimbarea ca formă de abstractizare. Acolo ceea ce există este vântul prin copaci, cântecul păsării, și asta duce la un moment de pace interioară. Putem gândi la mediu, la noi înșine, la strămoșii noștri.

Î: De ce suntem atât de accelerați?

R: Suntem conectați la tot felul de aparate, primim notificări tot timpul. Mie mi se pare că lumea merge mai încet, pentru că am puține aparate. Ritmul meu de viață este altul. Dar văd asta la ceilalți, care trăiesc într-o stare de agitație permanentă.

Î: Cum reușiți?

R: Îmi este ușor când vii dintr-o lume care nu era digitalizată. Viața mea se baza pe lectură, pe cercetare în biblioteci. Dar astăzi nu poți trăi nici cu spatele la digital. Încerc să fiu eu cel care domină timpul și să nu fie timpul cel care mă domină pe mine.

Î: Se spune că trăim într-o lume mai emoțională decât rațională, și că asta este rău.

R: Umanitatea este emoțională și relația noastră cu lumea va fi întotdeauna prin emoții. Dar înainte aceste emoții erau mai controlate, în dezbaterea politică sau în relațiile personale. Astăzi, într-adevăr, emoția a depășit rațiunea. Și asta poate avea consecințe tragice. De exemplu, wokismul: lumea este foarte complexă, are multe nuanțe, dar emoția prevalează atunci când o abordăm.

Î: Și ascensiunea posturilor autoritare.

R: Da, trăim într-un univers dominat de furie și resentimente. Trump pare mereu supărat. În extrema dreaptă există întotdeauna o scuză împotriva minorității, fie ea mexicană sau arabă, există întotdeauna rasism și antisemitism. Asta are de-a face și cu acest moment emoțional.

Î: Ce le face tehnologia corpurilor noastre?

R: Am intrat în epoca umanității așezate. Există probleme de sănătate publică precum sedentarismul și obezitatea. Un studiu spune că, în anii douăzeci, în Regatul Unit, un copil alerga în jurul casei sale 10 kilometri pe zi. Acum sunt 300 de metri. Iar pasivitatea corpului implică și pasivitatea minții, ceea ce are derivate politice…

Î: Ca să nu mai vorbim de problemele de autopercepție pe care le suferă tinerii.

R: Niciodată în istorie nu au suferit mai multe probleme de anxietate, depresie și suicid. Rețelele sociale nu sporesc plăcerea de a trăi, ci o reduc.

Î: Stânga urmărește creșteri ale libertății, dar dreapta flutură termenul.

R: Libertatea este o dorință antropologică, nu este de stânga sau de dreapta. Ceea ce este îngrijorător în legătură cu creșterea timpului liber este că poate ajunge să fie capitalizat de magnații din Silicon Valley dacă îl petrecem în rețele. Important este modul în care folosim timpul liber. Există țări foarte avansate, cum ar fi Australia, care stabilesc o vârstă de 16 ani pentru a accesa rețelele. Sunt măsuri dificil de implementat, dar importante.

Î: Nu știm să folosim timpul liber?

R: Mult timp am știut să-l folosim, dar nu mai știm. La fiecare cinci minute oamenii își duc mâna la mobil pentru a verifica dacă sunt noutăți. Algoritmul ne modelează viața. Și asta este frica de libertatea de a gândi. De aceea fac apel la răzvrătire, la a fi nesupus, la a nu ceda în fața oligarhiilor tehnologice. Ce se va întâmpla? Eu, ca și Gramsci, cred în «pesimismul inteligenței și în optimismul voinței».