Soarta este pecetluită. În câteva zile, pe mesele de noutăți și în paginile Babelia, vor apărea pariuri sigure precum investigația lui Philippe Sands despre cazul Pinochet, ficțiunea despre relația noastră cu trecutul de Mònica Batet sau monologul profund al unei mame cu fiul ei prezentat de Claire Kilroy în “Soldier Sailor”.
Unde și cum îi putem încadra pe autorii excentrici, ciudați, inoportuni, „zombie” – pe toți cei care, generație după generație, au fost văzuți ca dizidenți față de scriitura curentă și normalizată a epocii lor? Rubén Darío și Pere Gimferrer i-au grupat deja în cărți remarcabile. Acum, ca regi ai umbrelor, apar în „Despre persistența celor rari”, un articol lucid al lui Javier Serena în „Cuadernos hispanoamericanos”.
Prolifica scriitoare și filosofă franco-algeriană Hélène Cixous (Oran, 87 de ani) a câștigat luni Premiul Formentor pentru Literatură „pentru o operă literară care a extins cea mai ilustră moștenire a culturii europene”, a informat juriul în comunicatul său, subliniind „personalitatea stilului său, simțul său intrepid al suveranității creative și amploarea disciplinelor intelectuale pe care le-a inte
Pe 8 ianuarie 1982, la vârsta de 49 de ani, sculptorița columbiană Feliza Bursztyn a murit la Paris. Câteva zile mai târziu, într-un articol publicat în Джерело новини, García Márquez a scris că a murit de tristețe. Juan Gabriel Vásquez a citit atunci și acum adună povestea în Numele Felizei (Alfaguara).
Fiind narator, o dată pe an profit de una dintre tribunele pe care le am pentru a mă plânge puțin de ceea ce se întâmplă cu nuvelele în această țară. Săptămâna aceasta, albastrul și tweet-urile comunicatorului Pep Antoni Roig mi-au reaprins rana, care și-a exprimat pe rețelele de socializare nedumerirea față de atenția mediatică redusă acordată în general premiilor Mercè Rodoreda. Adevărul este că este de neînțeles. Și rușinos.
Acesta are ceva absorbant, totalitar, care le străbate viața de la un capăt la altul, care îi dă sens. Munca lor, pasiunea lor, apare în toate conversațiile. De aceea este ciudat că se scrie atât de puțin despre toate acestea.
Yan Lianke, scriitor chinez, a primit porecla de “scriitorul chinez fără frică” pentru că a explicat golul lăsat de soldați în revoluție sau costul presupusului progres chinez. În română, cărțile sale precum Visul satului Ding — despre lăcomia insațiabilă a omului —, Dur ca apa — o satiră despre revoluție — sau Săruturile lui Lenin — pierzania unui sat în fața promisiunilor unui viitor glorios — au fost publicate.
Cărțile despre dictatori, fie ei de modă veche – loviști militari care smulg cu forța puterea democrațiilor – fie de modă nouă – populiști cu sprijin la urne, dar care reduc la tăcere libertatea presei, obțin sprijin cu avantaje pentru cei mai bogați și îi persecută, chiar asasinează, pe oponenți – au atras atenția Babelia săptămâna aceasta.
Misterul unei cutii închise nu are vârstă. Intriga pe cel care încă nu are dinți și pe cel căruia îi lipsesc, pe cel care primește primul cadou și pe cel care nu mai știe ce să-și dorească.
Foarte diferite, însă, par a fi așteptările. Realiste, chiar obosite să se repete, pentru cei mai mari.
„Fecioară Jurată” este prima, și deocamdată singura, dintre cele 10 cărți ale Elvirei Dones (Durrës, Albania, 64 de ani) care a fost tradusă în română. Un vis împlinit pentru jurnalista și scriitoarea care stăpânește limba spaniolă, deși preferă să vorbească în engleză într-o cafenea centrală din București. A venit din Elveția, unde locuiește, invitată de editura [Nume Editura] pentru a promova lansarea în România a romanului pe care l-a publicat inițial în italiană în 2007 și a cărui poveste a fost transpusă în film în 2015.