Mulțumesc editurii pentru că mi-a trimis un exemplar al cărții Houries (Hurii) de Kamel Daoud, deoarece, a priori, câștigătorul ultimului premiu Goncourt mi se părea foarte necesar prin abordarea traumei terorismului islamist în Algeria.
La evenimentul de lansare a cărţii sale de discursuri, s-au putut observa două stiluri politice distincte. Congresul Deputaţilor a organizat joi prezentarea unei noi cărţi cu cele mai relevante intervenţii ale fostei preşedinte a Cortes Generales în timpul celei de-a XII-a legislaturi, populara Ana Pastor. Evenimentul a fost introdus de actualul lider al PP, Alberto Núñez Feijóo – ambii galicieni şi membri ai aceluiaşi partid, dar cu viziuni diferite.
Editura Anagrama, care a publicat cartea ”El odio” a scriitorului Luisgé Martín, a decis să suspende pe termen nelimitat distribuția acesteia, în așteptarea unei hotărâri judecătorești. Anunțul a fost făcut printr-un comunicat publicat joi, în care se precizează că editura ”în mod voluntar, își menține decizia de a respecta solicitarea măsurilor asigurătorii cerute de Parchet pentru a opri distribuția operei”. Cartea reconstituie crima comisă de José Bretón, care în 2011 și-a ucis cei doi copii, un caz mediatic ce a sensibilizat societatea cu privire la violența vicariantă.
Dacă există cineva care poate fi numit animal fără ca aceasta să pară o insultă sau să însemne vreo depreciere, acela este Gerald Durrell (1925-1995), scriitorul naturalist britanic care ne-a dăruit unele dintre cele mai minunate cărți despre viața creaturilor de pe această planetă și relația noastră cu ele (în special a sa).
Răul este o plictiseală. A crede că are vreo profunzime este o superstiție. În majoritatea cazurilor, seamănă cu râul Huerva când trece prin Zaragoza: scurt, murdar și cu puțină apă. Lecțiile sunt, se știe, banale. Bineînțeles, se poate scrie despre el, ca despre orice alt subiect. Se poate alege punctul de vedere dorit: este o opțiune narativă. Se poate scrie și o carte proastă, sau chiar bună.
Acum un secol, când eram la începutul meseriei, am fost trimisă să acopăr procesul unei crime oribile, cu ucigașul și copiii victimei prezenți în sală. Încă mă bântuie tremurul și transpirațiile reci pe care le aveam când trebuia să scriu cronica în fiecare seară, în mare grabă. Eram o novice într-o mare de îndoieli. Ascultam apărarea și îmi era milă de presupusul diavol. Ascultam procurorul și îmi doream să-și sfârșească zilele după gratii.
Printre numeroasele moduri de a aborda scrierea a ceea ce se numește un “roman total”, câștigătoarea Premiului Goncourt pentru Poezie în 2023, Laura Vazquez (Perpignan, 1986), a ales pentru „Săptămâna perpetuă” o cale singulară: nu totalizarea, ci atomizarea; nu un roman care cuprinde totul, ci unul în care fragmentarul — vocile multiple, sclipirile și digresiunile, linkurile, suprapunerea straturilor, metaforele cele mai nebunești, aliterațiile — configurează un univers narativ copleșitor, aproape joycean.
Literatura este un teritoriu comun și mai ales spaniola, limba care unește peste 500 de milioane de oameni, dar și autostrada pe care încap cabriole și localisme la infinit.
