Poate că 20 de ani nu înseamnă nimic, dar 50 sunt enorm de mulţi. Acum mai bine de jumătate de secol l-am cunoscut pe Juan Margallo, actor, autor și regizor de teatru recent decedat. Repetam o piesă dramatică cu un grup universitar condus de Antonio Castejón (și el decedat) în sala de festivitaţi a colegiului San Juan Evangelista din Madrid, miticul Johnny, un alt cadavru trist, în acest caz victimă a speculaţiilor imobiliare.

Pe bursă, nu toți banii au aceeași valoare. Pe de o parte, sunt cei ai costumelor făcute la comandă, cravatelor, zgârie-norilor și restaurantelor de lux: investitorii instituționali. Pe de altă parte, cei ai cetățenilor de rând, cu economiile și aplicațiile lor mobile: investitorii de retail. Aceștia din urmă au fost tradițional disprețuiți de primii, care i-au etichetat mereu drept «dumb money» sau bani «proști», dar care, de la pandemie încoace, au devenit o legiune.

Acesta este doar începutul… Prin taxele vamale anunţate săptămâna aceasta, Trump nu doreşte neapărat să combată deficitul comercial al Statelor Unite cu zone extinse ale planetei. Sau, mai bine zis, nu doar atât: el urmăreşte şi o reconfigurare a ordinii internaţionale, care începuse deja cu cererea ca ţările NATO să aloce 5% din PIB-ul lor pentru apărare (şi să cheltuiască aceşti bani la companii americane) şi va continua cu o serie de măsuri, tratate ca instrumente de ajustare.

Trăim vremuri atât de întunecate încât există știri neverosimile, sau poate nu chiar atât de neverosimile, despre răutate pură. De exemplu, în Myanmar, la doar câteva minute după cutremur, junta militară bombarda deja zonele rebele.

În această seară am deschis Instagram pe iPhone-ul meu și primul lucru pe care l-am văzut a fost un videoclip cu Rumeysa Ozturk, o studentă turcă la doctorat la Universitatea Tufts (Massachusetts), reținută de ICE, Serviciul de Imigrare și Control Vamal al Statelor Unite. Ozturk mergea pe stradă când un agent în civil, ascuns sub o glugă, s-a apropiat de ea și a apucat-o de încheieturi, în timp ce un al doilea agent s-a apropiat rapid pentru a-i smulge telefonul din mâini. Ambii agenți au încolțit-o pe Ozturk. În câteva secunde au apărut și alții.

«Amintirea Holocaustului a fost utilizată pervers pentru a justifica atât eradicarea Gazei, cât și tăcerea extraordinară cu care s-a răspuns la această violență». (Eradicare înseamnă acțiunea de a elimina ceva complet, ca și cum ar fi smuls din rădăcină).

Nimeni nu vrea război. Dacă ai întreba pe fiecare locuitor al planetei, practic întreaga umanitate, fără deosebire de rasă, religie, limbă și obiceiuri, toți ar da același răspuns. Toată lumea vrea pace. Nimeni nu are un interes specific să se ucidă pur și simplu. Atunci, nu se explică de ce războiul este un blestem care sălășluiește în măruntaiele istoriei și nu există nicio modalitate de a pune capăt acestui stigmat pe care, aparent, nimeni nu-l dorește.

Nimic nu se vede prin ceața războiului, nici măcar atunci când este vorba de tarife vamale. Rămân estompate cele care nu sunt metaforice, unde nu scad cotațiile, ci cad bombele, și nu se pierde bogăția, ci vieți cu pumnul. Tocmai când Donald Trump își începe periculoasa licitație protecționistă, s-ar spune că teritoriile unde se suferă și se moare sub focul armelor au rămas deconectate de lume.

Magnatul capricios cocoțat la tabla sa de sancțiuni imperiale indignă. Și întristează. Acest grafic inversează în memorie imaginea plajelor din Normandia, crucile aliniate ale tinerilor americani căzuți în apărarea Europei invadate. Nostalgia Statelor Unite liberale. A puterii binevoitoare.

La fel de dramatic ca detalierea tarifelor este discursul care le glorifică, construit stângaci pe nisipurile mișcătoare ale pretextelor false.

Când miercurea trecută acel muncitor din sectorul auto a fost invitat de președintele Donald Trump pe podiumul pregătit pentru acea ocazie istorică în Grădina de Trandafiri a Casei Albe, desigur că nu știam cine este Brian Pannebecker.