«Când au venit naziştii, mai întâi au venit după socialişti. Nu am spus nimic pentru că nu sunt socialist. Apoi au venit după sindicalişti şi nu am protestat pentru că nu sunt sindicalist. Apoi după evrei şi nu am protestat pentru că nu sunt evreu. Acum vin după mine şi nu mai este nimeni să protesteze».
Călătoriile de serviciu supun unor materializări fulminante: corpul apare într-o altă țară și, înainte să ajungă restul — suflet, spirit? —, deja a plecat. Această distorsiune produce fracturi de tot felul. Trebuie să te obișnuiești să umbli cu ghipsuri. Consecințele mai puțin scandaloase au de-a face cu faptul că, în miez de noapte, călătorul nu știe unde se află până când își amintește: «Ah, e Bilbao», «Ah, e Bogotá».
Acum câteva zile, un coleg al cărui nume el nu dorește să mi-l amintesc mi-a propus o dezbatere care mi-a stârnit gânduri de atunci: n-ar trebui oare, acum că SUA a devenit ceea ce a devenit, să nu ne mai concentrăm atât de mult pe cultura americană? Ar trebui noi, cei din presă, să continuăm să acordăm atâta importanță autorilor care vin dintr-o țară care se închide în sine și care vrea să ne umilească?
Lumea privește uimită flăcările incendiului neronian aprins la Washington. Declarația de război comercial trumpistă împotriva lumii este un nou, gigantic act cu trăsături suicidare al Statelor Unite.
Secretul profesional al jurnaliștilor, recunoscut și protejat special de Constituție, nu este un privilegiu al informatorilor, ci una dintre principalele lor obligații, deoarece ceea ce acoperă este dreptul la informare al tuturor cetățenilor. Salvgardarea acestei libertăți garantează existența unei opinie publice libere, strâns legată de pluralismul politic care fundamentează un stat democratic, așa cum subliniază doctrina Curții Constituționale.
A trecut mult timp de când Siria a încetat să fie acea țară despre care nu se știa nimic, care nu genera titluri și nu ocupa primele pagini. «Regatul tăcerii»: aşa o descria renumitul lider comunist Riad Turk, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieții în închisorile regimului Assad. Doar sirienii erau conştienți de teroarea care se ascundea în spatele acelei tăceri.
Nu vrei să scrii, dar scrii. Nu vrei să-ți amintești, dar îți amintești. Nu vrei să apară rozariul durerii, rozariul numelor celor morți, cele care se repetă de fiecare dată când se întâmplă. Dar este drept să renumărăm mărgelele acelui rozariu, fiecare nume și fiecare poveste.
Cinci mineri morți. Cinci.
În toată furtuna verbală ce înconjoară cartea lui Luisgé Martín, El odio, un cuvânt a rămas absent, cuvântul sobru «responsabilitate». Am văzut apărători necondiționați ai libertății de exprimare și am văzut și auzit, de asemenea, pe cei care revendicau dreptul la onoare al victimelor vii și moarte ale unui dublu asasinat a cărui cruzime, poate, cuvintele nu o pot exprima, așa cum nu există cuvinte pentru a povesti durerea mamei copiilor uciși, nici probabil capacitatea de a înțelege profunzimea ei.
Nu mânca pâine albă. Produsele rafinate sunt rele. Mănâncă pâine integrală. Și puțină, că îngrașă. Dacă mănânci pâine la micul dejun, să nu fie mai mult de o felie și să nu-ți treacă prin cap să pui pe ea șuncă, curcan, chorizo sau cârnați. Acestea sunt cărnuri procesate, cresc riscul de cancer colorectal și sunt pline de sare. Tonul la conservă conține mercur. Nici fructe nu mânca imediat ce te-ai trezit. Vei pleca la birou cu glicemia la cer. Dar nu ieși din casă pe stomacul gol.
Ce greu trebuie să fie pentru spațiile de umor să elaboreze intrigi mai delirante decât cele pe care le trăim zilnic. «Asusta que algunas de nuestras historias más increíbles hayan empezado a suceder en la vida real» (Este înfricoșător că unele dintre cele mai incredibile povești ale noastre au început să se întâmple în viața reală), se lamenta acum câteva luni creatorul «Veep», Armando Iannucci. Niciuna dintre peripețiile vicepreședintei fictive Selina Meyer nu poate depăși realitatea vicepreședintelui J.D. Vance.